Vanitatea de a te crede însuși Adevărul și lichelismul intelectual

Suntem la 28 de ani după căderea regimului dictatorial comunist. Pentru libertate, în sens larg, adică pentru respectarea drepturilor și libertățile fundamentale ale omului, au murit tineri nevinovați în decembrie 1989.

În 1991 a fost adoptată o nouă Constituție care s-a dorit a fi fundamentul noului stat democratic ce urma a fi construit. Constituția României statuează cu caracter de principiu, chiar în primul articol, că „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.”

Principiul separației și echilibrului între puteri și regulile de bază ale funcționării instituțiilor esențiale ale statului sunt prevăzute de asemenea în Constituție.

În România de astăzi, o persoană care a fost numită în funcție fără a parcurge  o procedură de selecție, ci doar pentru că așa a vrut ministrul justiției Raluca Prună și Președintele României Klaus Iohannis, se autoidentifică nu numai cu instituția pe care o conduce, ba chiar cu  Justiția, în sensul de putere judecătorească, deși Constituția spune că Justiția se înfăptuiește de judecători, nu de către procurori, și se declară însuși Adevărul.

Pusă în fața evidențelor: deciziile Curții constituționale, rapoartele Inspecției judiciare întocmite pe baza probelor administrate în procedura de verificare ori cercetare disciplinară și în fața propriilor vorbe și declarații anterioare, susține că doar spusele sale de astăzi reprezintă adevărul. Prin simpla rostire, cuvântul procurorului șef devine Adevăr.

Întruchiparea Adevărului însuși are susținători de elită.

Judecători, foști membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, iau în derâdere dezvăluirile unor abuzuri, nu sunt deloc îngrijorați că pe baza unor probe măsluite ar fi putut sau ar putea să se pronunțe condamnarea unor persoane, nu sunt deloc interesați să afle despre „culoarele justiției”  și cine sunt judecătorii cărora generalul Dumbravă le acorda consultații juridice.

Filozofi și ziariști de notorietate s-au năpustit cu valuri de insulte și calomnii asupra Ministrului Justiției de astăzi, Tudorel Toader, pentru că a îndrăznit să uzeze de prerogativa legală conferită de art. 54 alin 4 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, care  prevede că ministrul justiției, oricare ar fi acela, are dreptul să propună Președintelui României, oricare ar fi acela, revocarea din funcție a procurorului șef  (și altor procurori cu funcții de conducere) în cazul „exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul şi comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale”.

Acestor intelectuali le sunt indiferente prevederile constituționale, nu par deloc îngrijorați că unor cetățeni ai României li s-au încălcat drepturi fundamentale,  incită la ură, dezbinare și violență și se declară susținători ai justiției populare, făcută în piața publică.

O altă parte dintre intelectualii de astăzi tac de teama linșajului mediatic, ce s-ar abate asupra lor dacă ar avea curajul să spună că abuzurile denunțate trebuie cercetate, ori nu se implică în administrație sau politică, chiar dacă sunt oameni valoroși, iar ideile lor ar putea avea o influență benefică în societate, de teamă că vor fi asociați cu necinstea, hoția și li se va pune stigmatul de „ciumat” sau „penal”.

Ce diferență enormă de valoare  între adevărații intelectuali ai nației române, aceia care au luptat pentru idealuri mărețe precum votul universal, unitatea națională, independență, emanciparea femeilor, accesul la educație și alte asemenea, și intelectualii zilelor noastre!