Domnule Președinte, și dvs. trebuie să respectați independența judecătorilor!


Domnule Președinte Klaus Iohannis, pentru că ați cerut ,  în ședința de constituire a noului Consiliu Superior al  Magistraturii,  ca judecătorii și procurorii să-și spună cu voce tare opiniile referitoare la independența Justiției și statul de drept, vă rog să-mi permiteți să-mi exprim opinia referitor la alocuțiunea susținută de dvs. cu acest prilej.

Domnule Președinte, judecătorilor și procurorilor le este interzis să fie „loiali” vreunei  instituții publice, ei trebuie să fie loiali doar Constituției și legilor țării.

Pentru că art. 80 alin. 2 din Constituția României vă obligă să vegheați la respectarea Constituției și la buna funcționare a autoritățior publice, în contextul actual în care: nu a fost verificată veridicitatea afirmațiilor generalului Dumitru Dumbravă, referitor la câmpul tactic din Justiție, nu s-a clarificat dacă există în instanțe și parchete ofițeri acoperiți sau colaboratori ai serviciilor de informații,  dar și al dezvăluirilor de presă referitoare la instrumentarea unor dosare penale la comandă și la modalitatea de obținere a  unei funcții de vârf în sistemul judiciar, afirmațiile dvs. că „Sistemul judiciar singur nu are cum să-și păstreze independența. Întregul aparat de stat, toate instituțiile statului, trebuie nu doar să conștientizeze importanța acestui lucru, ci să se implice activ pentru a sprijini sistemul judiciar în a rămâne independent” pot fi caracterizate ca declarații inadecvate sau  ca o binecuvântare dată unei instituții din afara sistemului judiciar, mai precis Serviciul Român de Informații, de a se amesteca în treburile Justiției.

            Domnule Președinte, despre ce fel de colaborare loială între înstituțiile statului vorbiți dvs.? Ați vrut cumva să sugerați că instanțele de judecată trebuie să colaboreze loial cu parchetele sau cu serviciile de informații? Că instanțele trebuie să colaboreze cu alte instituții publice, care sunt părți în dosarele aflate pe rol?

   Domnule Președinte, pe rolul instanțelor din România sunt sute de mii de dosare în care instituții publice au calitatea de reclamant sau pârât. Judecătorii trebuie să fie imparțiali, să pronunțe hotărârile doar pe baza probelor aflate la dosarul cauzei și a dispozițiilor legale aplicabile, nu pot fi “colaboratori” ai vreuneia dintre părțile din dosar.

            Art. 4 alin.1 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor prevede expres că: “Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora”, iar art. 34 alin. 1 din aceeași lege prevede că, înainte de a începe să-şi exercite funcţia, judecătorii şi procurorii depun următorul jurământ: „Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

            Domnule Președinte, judecătorii și procurorii sunt obligați să aplice legea în mod egal, indiferent de apartenența politică sau convingerea politică a persoanelor care se află în fața lor.

            Judecătorii și procurorii nu pot face parte din partide sau formațiuni politice,  interdicție prevăzută la art.40 alin. 3 din  Constituția României, nu  au voie  să desfăşoare sau să participe la activităţi cu caracter politic și sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice, interdicții prevăzute  în art.9 din  Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

             Cu toate acestea, alocuțiunea dvs. a avut un caracter politic, prin exprimarea opiniei că alegerea anumitor politicieni în funcții de demnitate în Parlamentul României ar reprezenta „circumstanțe îngrijorătoare”, dar și referirea la numărul mare de voturi obținute la alegerile parlamentare de anumiți politicieni,astfel încât locul în care ați ales să vă exprimați convingerile politice, ședința Consiliului Superior al Magistraturii, nu a fost locul potrivit

            Domnule Președinte,  judecătorii și procurorii nu reprezintă autoritatea legiuitoare, ci se constituie în autoritatea judecătorească.

            Potrivit art. 61 alin. 1 din Constituția României „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, iar potrivit art.124 alin. 1 și 126 alin. 1  Justiția se înfăptuiește în numele legii prin Inalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe prevăzute de lege.

            Statul Român este organizat  „potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale” (art. 4 alin. 4 din Constituție), astfel că partea din alocuțiune referitoare la o eventuală intenție de legiferare și-a greșit de asemenea locul.

            Domnule Președinte, obligația de a respecta independența Justiției privește pe orice persoană fizică sau juridică, fără nicio excepție.

             În alocuțiunea dvs. ați afirmat că politicienii „încearcă să acapareze tot”, iar „uneori apare o nevoie excesivă de putere” și că trebuie să refuzăm imixtiunea politicului în justiție.

            Dacă dvs. sunteți politician, pentru că în urma unor alegeri politice ați fost ales Președintele României, atunci referirea explicită  la cauze penale nesoluționate definitiv, folosind avertizarea că nu acceptați ca judecătorii și procurorii să-și vadă de treabă: „Sunt politicieni care au impresia că ce dacă au dosar penal, sau sunt trimişi în judecată, sau sunt condamnaţi, că ei de fapt sunt băieții buni, că au luat multe voturi, iar dumneavoastră să vă vedeţi de treabă. Aşa ceva nu accept!”,  nu se încadrează în nevoia excesivă de putere a politicianului? Nu este o imixtiune a unui politician în dosare penale nesoluționate definitiv? Nu este o încercare de a implica judecătorii și procurorii în lupta politică?

 

            Domnule Președinte, și dvs. trebuie să respectați independența judecătorilor și procurorilor!

 

Publicat în Uncategorized | 8 comentarii

În cauza Gutău au fost ignorate 7 hotărâri anterioare ale Curții de la Strasbourg


România a fost condamnată recent, din nou,  la CEDO, pentru încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția  europeană a Drepturilor Omului.

În cauza Gutău vs. România , Curtea de la Strasbourg a reținut  că ICCJ, condamnând inculpatul fără să audieze nemijlocit martorii, deși instanțele inferioare au dispus achitarea, i-a încălcat inculpatului dreptul la un proces echitabil.

Pentru că fosta președinte a ICCJ,  Livia Doina Stanciu, a făcut parte din completul care a dispus condamnarea, semnând opinia majoritară, domnul judecător Cristi Vasilică Danileț, membru încă al Consiliului Superior al Magistraturii, a ținut să explice cumva această încălcare a dreptului inculpatului, încercând să arunce vina pe legislație, precum și pe instanțele inferioare, care, vezi Doamne, nu ar fi respectat practica constantă a instanțelor de control judiciar.

În ce privește legislația, este neadevărat că, până în 2010, instanțele de recurs nu puteau readministra probele sau administra probe noi.  Codul de procedură penală fusese modificat prin legea 136/2006, astfel încât, în temeiul art. 385 indice 15 pct.2 lit.d) și 385 indice 16, după casare, pronunțându-se pe fond, ICCJ putea administra orice probe ar fi considerat ca fiind utile.

Referitor la susținerile domnului Danileț că instanțele inferioare nu ar respecta „practica constantă” și că ar fi o greșală că în Româna precedentul judiciar nu este izvor de drept, pe de o parte, din fericire, instanțele inferioare nu adoptă, pe nemestecate, practica greșită, uneori, a instanțelor de control judiciar, speța analizată dovedind cu vârf și îndesat că instanța de recurs a încălcat dreptul inculpatului la un proces echitabil, nu instanțele inferioare, iar pe de altă parte, în materie penală se judecă inculpați diferiți, trimiși în judecată pentru infracțiunii diferite, comise în modalități din cele mai diverse, și este exclus să poată fi considerată ca obligatorie pentru vreo instanță o hotărâre ce privește un alt inculpat.

Dincolo de faptul că legislația permitea ICCJ să administreze toate probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru respectarea dreptului inculpatului la un proces echitabil, în sensul de a se verifica în mod efectiv atât acuzațiile cât și apărările inculpatului, cel mai grav mi se pare că, până la data de 27.01.2010, când ICCJ a dispus condamnarea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pronunțase anterior  7 hotărâri împotriva României, în spețe similare.

  1. Hotărârea CEDO din 27 iunie 2000 în cauza Constantinescu împotriva României, publicată în M.O. nr. 279 din 30 mai 2001:

” 59. Prin urmare, Curtea constată că Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei şi l-a condamnat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie fără ca acesta să fi fost audiat şi fără a i se permite să aducă probe în apărare. Curtea apreciază că tribunalul trebuia să îl audieze pe reclamant având în vedere mai ales faptul că a dispus pentru prima dată condamnarea. 

  60. Această cerinţă nu a fost satisfăcută, motiv pentru care Curtea constată că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1. În aceste condiţii ea nu consideră utilă o examinare suplimentară care să stabilească dacă alte elemente ale procedurii din faţa Tribunalului Bucureşti erau conforme sau nu cu această prevedere”

2. Hotărârea CEDO din 1 decembrie 2005, în cauza Ilișescu și Chiforec împotriva României:

” 40. Curtea conchide că, în virtutea atribuţiilor conferite de Codul de procedură penală, tribunalul avea posibilitatea să corecteze viciul neaudierii reclamanţilor în primă instanţă, fie anulând sentinţa şi trimiţând cauza primei instanţe, fie statuând asupra temeiniciei acuzaţiilor ce li s-au adus, după ce a făcut o apreciere completă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei celor în cauză, procedând, dacă era cazul, la readministrarea probelor (paragraful 18 de mai sus, în special art. 38515şi 38516). Prin urmare, Curtea consideră că o audiere în faţa instanţei de recurs ar fi permis reclamanţilor să-şi confrunte argumentele cu cele ale părţii vătămate, să administreze probe şi să interogheze eventuali martori.”

3. Hotărârea CEDO din 29 martie 2007, în cauza Mircea împotriva României:

  „49. În primul rând, Curtea observă că în cazul în speţă întinderea puterilor instanţei de recurs este definită în articolele 385/15 şi 385/16 din codul de procedură penală. În conformitate cu art. 385/15, Curtea Supremă de Justiţie, în calitate de instanţă de recurs, nu era obligată să pronunţe o nouă sentinţă asupra fondului, dar avea posibilitatea să o facă. De altfel, Curtea constată că prezenta cauză nu implică, spre deosebire de cauza Constantinescu citată anterior, aplicabilitatea art. 385/6 paragraful 3 din codul de procedură penală conform căruia în cadrul unei proceduri de recurs înaintată împotriva unei decizii care nu este susceptibilă de apel, instanţa este obligată să examineze cauza sub toate aspectele, netrebuind să se limiteze la mijloacele şi cererile invocate de partea care a introdus recursul. Cu toate acestea, la 31 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a casat sentinţa Tribunalului judeţean Braşov din 30 martie 2000 şi a pronunţat o nouă sentinţă asupra fondului. Conform dispoziţiilor legale citate mai sus, procedura în faţa instanţei de recurs era o procedură de jurisdicţie deplină care trebuia să urmeze aceleaşi reguli ca ale unei proceduri în fond. Într-adevăr, instanţa de recurs putea, după ce a făcut o apreciere completă a problemei vinovăţiei sau nevinovăţiei interesatei, administrând, la nevoie, noi mijloace de probă, fie să decidă achitarea reclamantei fie să o declare vinovată.

50. În acest caz, pentru a se pronunţa asupra vinovăţiei reclamantei, Curtea Supremă de Justiţie trebuia să examineze elementele avânt un caracter faptic. Era vorba în fapt de a statua asupra naturii relaţiilor pe care reclamanta le-a întreţinut cu S.I. Caracterul penal al acestor relaţii nu era incontestabil, mai ales după achitarea reclamantei de către cele două instanţe inferioare.

51. În definitiv, Curtea Supremă fusese adusă să cunoască totul despre cauză atât în fapt cât şi în drept şi să studieze ansamblul chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei. Pentru a îndeplini această sarcină prezenţa reclamantei era necesară.”

  4. Hotărârea CEDO din 1 iulie 2008, în cauza Calmanovici împotriva României: 

” 107. Curtea reaminteşte că a concluzionat deja că condamnarea unui acuzat pentru prima dată în ultimă instanţă numai de o instanţă care, fără a-l audia, a examinat cauza în fapt şi în drept şi a studiat problema vinovăţiei sau nevinovăţiei interesatului care susţinea că nu a comis fapta considerată drept infracţiune penală, încalcă echitatea procedurii garantată de art. 6 alin. 1 din Convenţie (a se vedea, printre altele, Ekbatani împotriva Suediei, Hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, paragraful 32 ; Constantinescu, citată anterior, paragrafele 59-61 ; şi Mircea împotriva României, nr. 41250/02, paragrafele 48 şi următoarele, 29 martie 2007).

108. După ce a examinat toate probele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră, asemeni părţilor, că situaţia în speţă este similară. Într-adevăr, prin decizia sa din 18 iunie 2004, Curtea de Casaţie a condamnat reclamantul, fără a-l audia, în condiţiile în care a analizat cauza în fapt şi în drept şi a modificat hotărârea de eliberare pronunţată în primă instanţă de Curtea de Apel Bucureşti. În această privinţă, pentru respectarea garanţiilor echităţii procedurii, Curtea de Casaţie ar fi trebuit să-l audieze pe reclamant, prezent în timpul dezbaterilor, luând măsuri pozitive în acest scop, sau să se asigure, la nevoie, că renunţase la acest drept fără echivoc şi că o asemenea renunţare era înconjurată de garanţiile necesare şi nu era afectată de niciun interes public (a se vedea, mutatis mutandis, Constantinescu, citată anterior, paragraful 59 şi Botten împotriva Norvegiei, Hotărârea din 9 februarie 1996, Culegere 1996-I, paragraful 53). Or, Curtea reţine că Guvernul nu susţine că reclamantul a renunţat la dreptul său de a fi audiat personal. Mai mult, felicitându-se pentru modificările aduse codului de procedură penală prezentate de Guvern, care impuneau instanţelor care statuau asupra recursului să audieze acuzatul într-o asemenea situaţie, Curtea reţine că aceste modificări au intrat în vigoare la data de 6 septembrie 2006, adică după decizia pronunţată în această cauză de Curtea de Casaţie.

109. Prin urmare, Curtea consideră că, pe baza naturii chestiunilor pe care Curtea de Casaţie trebuia să le examineze, condamnarea reclamantului pronunţată fără a fi audiat personal şi, pe lângă aceasta, după o hotărâre de eliberare pronunţată în primă instanţă, este contrară cerinţelor unui proces echitabil.”

5. Hotărârea din 29 aprilie 2008, în cauza Spînu împotriva României:

„64. Prin urmare, Curtea apreciază că hotărârea de condamnare a reclamantei de către Curtea Supremă de Justiţie, fără să fi fost audiată personal, fără să fi fost audiat nici măcar martorul acuzării şi în condiţiile în care fuseseră pronunţate hotărâri contradictorii împotriva ei de două instanţe inferioare, este contrară cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie”

6. Hotărârea din 3 februarie 2009, în cauza Marin împotriva României:

„33.  Curtea subliniază că tribunalul, prin recalificarea faptelor, a condamnat reclamanta pentru săvârşirea infracţiunii de insultă, fără să îi dea acesteia posibilitatea de a-şi prezenta mijloacele de apărare cu privire la noua calificare a faptelor imputate.

34.  Curtea a hotărât deja că, în cazul în care prin hotărârea pronunţată în ultimă instanţă se schimbă calificarea faptelor, fără să îi acorde reclamantului posibilitatea de a prezenta probe şi de a-şi apăra cauza, se aduce atingere drepturilor prevăzute la art. 6 § 1 din convenţie, în special atunci când instanţa respectivă a fost prima care a condamnat reclamantul în cadrul procedurii prin care se decide temeinicia acuzaţiei în materie penală îndreptată împotriva acestuia (Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, pct. 59, CEDO 2000‑VIII).

35. După ce a examinat toate elementele prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici o faptă şi nici un argument ce ar putea conduce la o altă concluzie în prezentul caz.

36.  Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că respectiva condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de insultă pronunţată de tribunal împotriva reclamantei a adus atingere dreptului acesteia la un proces echitabil.”

7. Hotărârea din 24 noiembrie 2009, în cauza Ieremeiov împotriva României:

 „28. În circumstanţe similare celor din prezenta cauză, Curtea a stabilit că, atunci când o instanţă de apel este sesizată să se pronunţe cu privire la o cauză în fapt şi în drept şi să facă o evaluare completă a chestiunii vinovăţiei sau inocenţei reclamantului, aceasta nu poate, în vederea unui proces echitabil, să stabilească în mod corespunzător aspectele respective fără o evaluare directă a probelor aduse în persoană de către inculpat (a se vedea Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, pct. 55, CEDO 2000‑VIII).

29. În speţă, tribunalul a reexaminat faptele cauzei. În cursul reexaminării, acesta nu a primit probe din partea reclamantului şi nici nu i-a permis să îşi pregătească sau să îşi prezinte apărarea. Faptul că a adresat instanţei ultimul cuvânt al inculpatului nu poate echivala cu dreptul său de a fi ascultat de instanţă în timpul procesului (a se vedea Constantinescu, citată anterior, pct. 58).”

 Acest adevăr, că un complet al ICCJ, din care a făcut parte un judecător devenit ulterior chiar președinte al ICCJ, mai apoi numit judecător la Curtea Constituțională, a încălcat dreptul unei persoane la un proces echitabil, drept înscris atât în Convenția Europeană a Drepturilor Omului dar și în Contituția României, deși anterior Curtea de la Strasbourg pronunțase mai multe  hotărâri împotriva României, pentru spețe similare, deși este unul dureros, trebuie spus și asumat de Președintele României, cel care a propus-o pe dna Livia Doina Stanciu la Curtea Constituțională.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Despre încălcarea drepturilor avocaților


Astăzi, pe site-ul juridice.ro a fost publicată o scrisoare deschisă pentru drepturile avocaților, prin care domnul avocat Antonie Popescu solicită Consiliului Baroului București adoptarea unui punct de vedere, eventual și a unei forme de protest, față de practica unor  parchete și secții de poliție de a deposeda avocații de telefoane, tablete și laptopuri, care rămân în custodia jandarmilor ce asigură paza acestor instituții.

 Am văzut prin filme, dar am citit și prin comunicatele de presă ale DNA, că acest „mod de operare” este specific celor care încalcă legea, pentru a nu exista niciun pericol de a fi devoalat comportamentul ilicit al persoanelor care se întâlnesc într-o anume locație.

Cred că este inacceptabil ca instituțiile, care se ocupă cu strângerea probelor împotriva celor care încalcă legea, să aibă un asemenea comportament ilegal fața de avocați, după cum nu mi se pare acceptabil acest comportament nici față de martori sau orice altă persoană aflată în stare de libertate, asemenea abuzuri grosolane fiind specifice doar regimurilor totalitare.

Nu știu de când dăinuie această „practică”, nici dacă este majoritară, cum pretinde domnul avocat, dar chiar de ar fi și izolată, mi se pare că abia această situație ar impune, de îndată, luări de poziție unitare, la nivelul tuturor barourilor, spre deosebire de recentele luări de poziție, fără nici o miză cu adevărat serioasă, referitoare la propunerea legislativă de admitere în barou a foștilor judecători și altor juriști, cu vechime în profesie de cel puțin 18 ani.

Miza acestui demers de apărare a drepturilor avocaților mi se pare deosebit de importantă întrucât avocații, prin activitatea de asistență juridică, promovează şi apără drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanelor pe care le asistă sau reprezintă și ar putea fi pusă întrebarea firească: dacă nu reușesc să-și apere propriile drepturi, cum ar putea să apere drepturile altora?

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Mostră de profesionalism tehnocrat dată de dna ministru Raluca Prună


Un  alt articol interesant al dlui profesor Valerian Cioclei a apărut pe juridice.ro, articol care demonstrează încă o dată că doamna ministru este paralelă cu domeniul pe care îl păstorește.

În contextul actual, când primul tehnocrat al țării pare să se creadă omul providențial,  cred că profesioniștii în drept mai degrabă scuipă în sân de frica reînvestirii Ralucăi Prună, decât să aștepte cu nerăbdare noi mostre de legiferare și dovezi de „onestitate”, de genul pensiilor de 1 miliard lei vechi sau minciunilor servite pe post de adevăr la CEDO.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Justiția nu trebuie folosită în discursul public pentru a face apologia îngrădirii drepturilor și libertăților fundamentale


Constituția României în art.1 alin. 3 prevede că  „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.”

Două dintre drepturile fundamentale prevăzute în Constituția României sunt dreptul de vot și dreptul de a fi ales:

 Art. 36 – Dreptul de vot

  (1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv.

    (2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

Art. 37 – Dreptul de a fi ales

    (1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).

    (2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.”

Orice judecător, procuror, ministru, parlamentar și Președintele României, la numirea în funcție sau preluarea mandatului, depune un jurământ, cu mâna pe Biblie, că va respecta drepturile și libertățile fundamentale.

Jurământul pe care îl depune Președintele României este trecut chiar în Constituție, în art. 82 alin. 2: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.

Așadar, dacă Președintele României a jurat cu mâna pe biblie că va apăra democrația, drepturile  și libertățile fundamentale ale cetățenilor, iar unul din rolurile sale, prevăzute în Constituție la art. 80 alin. 2, este acela de a veghea la respectarea Constituţiei, este absolut inadmisibil ca, în discursul public, dosarele penale din Justiție, fie ele terminate cu condamnări definitive, fie doar în curs de soluționare, să fie folosite pentru a face apologia îngrădirii drepturilor și libertăților fundamentale.

Prin urmare, solicit Consiliului Superior al Magistraturii, care garantează independența Justiției, să comunice Președintelui României că folosirea Justiției în lupta politică, ca pretext pentru a face apologia îngrădirii drepturilor și libertăților fundamentale, este o violare a Constituției și o încălcare a jurământului depus la investitură.

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii

În România nici un procuror nu condamnă vreo persoană, iar Justiţia nu este înfăptuită de popor!


Domnul ambasador Hans Klemm, într-un interviu acordat site-ului news.ro, a declarat, referitor la acuzaţiile de plagiat aduse doamnei Laura Codruţa Kovesi: „Ca procuror sef al DNA, a trimis la inchisoare niste oameni destul de puternici. Nu e surprinzator ca are dusmani ca urmare a acestui lucru si cred ca vedeti acest lucru in momentul de fata. Daca exista vreo pata pe activitatea ei, exista autoritati care vor putea investiga si evalua, dar eu o aplaud puternic pentru recordul de succes in a conduce lupta anticoruptie a Romaniei” .

Domnul ambasador ori este într-o gravă eroare, ori dezinformează cu bună ştiinţă!

În România, ca de altfel şi în SUA, un procuror nu poate trimite pe nimeni la închisoare, pentru că legea nu-i dă această putere.

În România, ca de altfel şi în SUA, numai judecătorul este cel îndreptăţit de lege să dispună arestarea şi condamnarea unei persoane.

Declaraţia domnului ambasador este inexactă şi sub alt aspect. Procurorul şef al DNA nu a instrumentat personal nici un singur dosar de corupţie, aşadar eventualele soluţii de condamnare obţinute în instanţă nu i se datorează procurorului şef, ci activităţii desfăşurate de procurorii din subordine.

Revenind la duşmani, este rezonabil să credem că, mai degrabă, procurorii care au instrumentat dosarele de corupţie şi judecătorii care au pronunţat hotărârile de condamnare ar putea fi „duşmăniţi”, nu procurorul şef.

În legătură cu afirmaţia domnului ambasador potrivit căreia „poporul ar trebui să decidă cum trebuie să procedeze judecătorii şi procurorii, pentru a-şi face treaba”, sunt absolut consternată că domnul ambasador crede că în România drepturile şi libertăţile fundamentale nu trebuie respectate, că judecătorii şi procurorii nu trebuie să respecte Constituţia şi legile în vigoare, ci trebuie să se comporte cum vrea poporul.

Cu alte cuvinte, ambasadorul afirmă că în România ar trebui să avem o Justiţie populară, nu una guvernată de lege.

Este absolut inadmisibil ca în anul 2016, la peste 26 de ani de la căderea regimului trecut, ambasadorul SUA să vorbească despre Justiţia populară, care a produs atâtea victime în primii ani de instaurare a regimului de tip sovietic în România.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Despre răspunderea magistraților


Auzim zilnic politicieni și ziariști afirmând că se impune adoptarea unei legi a răspunderii magistraților, pentru că în România toată lumea răspunde, iar magistrații sunt singurii care nu răspund.

Din păcate, cei care ar fi trebuit să apere prestigiul Justiției, mai exact membrii CSM, nici individual, dar nici ca organ  colectiv, nu au ieșit niciodată public să arate care este cu adevărat situația în ce privește răspunderea magistraților.

 Magistrații din România răspund penal,  contravențional, disciplinar și civil, pentru că magistrații nu au imunitate în fața legii.

În ce privește răspunderea penală, este de notorietate deja că unii judecători și procurori au fost condamnați pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție. Așadar condamnarea unor judecători și procurori reprezintă dovada indubitabilă că judecătorii care încalcă legea penală sunt trași la răspundere.

În ce privește răspunderea contravențonală, legea nu exclude magistrații de la aplicarea legii contravenționale, astfel încât dacă judecătorul, spre exemplu, încalcă legislația rutieră în ce privește regimul de viteză aplicabil pe anumite sectoare de drum,  acestuia i se întocmește un proces verbal de contravenție și i se aplică sancțiunile contravenționale prevăzute de lege.

În ce privește răspunderea disciplinară, Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor prevede că judecătorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei, enumerarea faptelor care constituie abateri disciplinare înșirându-se în art. 99 de la lit.a) până la lit.t).

În legislația românească nu există nici o altă profesie reglementată care să  aibă atâtea fapte considerate abateri disciplinare (20 de fapte).

Dovada că răspunderea disciplinară a magistraților nu este numai pe hârtie, ci ea se aplică, este aceea că, an de an, zeci de judecători și procurori sunt sancționați disciplinar, cu sancțiuni care încep de la mustrare și ajung până la excluderea din magistratură, așa cum rezultă din consultarea site-ului Consiliului Superior al Magistraturii (rapoartele anuale privind starea justiței, comunicatele și hotărârile pronunțate în materie disciplinară).

În ce privește răspunderea civilă, orice judecător sau procuror poate fi chemat în judecată civilă, pentru fapte cauzatoare de prejudicii care nu au legătură cu desfășurarea activității de judecător, spre exemplu, pentru daunele produse vecinului de o inundație provocată  lăsarea unui robinet de apă deschis.

Legea 303/2004 reglementează și răspunderea civilă a judecătorilor și procurorilor  pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

Astfel, art. 96 din lege prevede următoarele:

„(1)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite  în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an. „

Așadar, Legea 303/2004 reglementează condițiile în care judecătorul sau procurorul, care a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii, poate fi obligat la plata despăgubirilor plătite de stat.

În concluzie, este absolut fals că judecătorii și procurorii  nu răspund, în cazul în care încalcă legea, și că este nevoie de o lege specială de răspundere a magistraților.

Cei care susțin necesitatea adoptării unei legi speciale de răspundere a magistraților, pentru fundamentarea acestei necesități ar trebui să aducă dovezi concrete referitoare la:

-existența vreunei alte categorii profesionale reglementate, care are cel puțin 20 de fapte prevăzute de lege ca abateri disciplinare;

-existența vreunei alte categorii profesionale care are o lege specială privind răspunderea civilă;

-numărul persoanelor care au fost obligate la repararea civilă a prejudiciilor produse ca urmare a unor erori sau grave neglijențe produse în exercitarea atribuțiilor de serviciu (exemplu: primari, membri în comisiile de aplicarea Legii 18/1991, sau Legea 10/2000, prefecți, miniștri, secretari de stat, șefi de Instituții Publice, ANAF, AJFP, DGFP, alți funcționari, medici, etc).

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu