Precizări la cererea trimisă Consiliului Superior al Magistraturii


Referitor pct. 26 de pe Ordinea de zi a şedinţei Plenului CSM din 02.02.2017

Doamnă Preşedinte,

         Subsemnata Axinte Lăcrămioara, judecător în cadrul Tribunalului Botoşani, preşedinte al Secţiei a II-a Civilă, de contencios administrativ şi fiscal, referitor la punctul 26 de pe ordinea de zi a şedinţei Plenului CSM din data de 2 februarie 2017, având în vedere propunerea din Nota Direcţiei Resurse Umane şi Organizare nr. 1914/2017 de a se trimite Consiliului Suprem de Apărare a Ţării declaraţiile date de judecători, procurori şi personalul asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii, precizez că eu am cerut Consiliului Superior al Magistraturii, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 133 alin. 1 din Constituţia României şi de art. 30 alin. 3 din Legea 317/2004, să dispună efectuarea verificărilor necesare pentru clarificarea sub toate aspectele şi în condiţii de totală transparenţă a existenţei  (sau nu) a unor informatori, colaboratori sau ofiţeri acoperiţi ai serviciilor de informaţii în instanţe şi parchete, dar şi a implicării Serviciului Român de Informaţii în instrumentarea unor dosare penale, verificări care trebuie făcute prin intermediul Inspecţiei Judiciare.

         Astfel, art. 7 alin .1 din Legea 303/2004 prevede că Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, personalul de specialitate juridică asimilat acestora şi personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor nu pot fi lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii.”, iar alin. (4) prevede că “Încălcarea dispoziţiilor alin. (1) conduce la eliberarea din funcţia deţinută, inclusiv cea de judecător sau procuror.”

         Aşadar, în contextul afirmaţiilor publice ale generalului Dumitru Dumbravă, a recunoaşterilor publice făcute de Directorul SRI Eduard Hellvig, de domnul Procuror General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna Procuror Şef Laura Codruţa Kovesi, dar şi a dezvăluirii unor posibile implicaţii ale SRI în instrumentarea unor cauze penale, aşa cum am arătat în cerere, este necesar ca Inspecţia Judiciară să verifice:

  • cine a semnat Protocolul dintre Ministerul Public şi Serviciul Român de Informaţii în anul 2009;
  • care a fost conţinutul acestui protocol;
  • dacă prin semnarea acestui Protocol au fost respectate dispoziţiile art. 7 alin. 1 din Legea 304/2004;
  • modul de constituire a aşa ziselor “echipe operative mixte” Parchet-SRI;
  • care a fost componenţa acestor echipe operative mixte;
  • care au fost atribuţiile fiecărui membru al echipei;
  • dacă desfăşurarea atribuţiilor a necesitat, sau nu, deplasarea şi prezenţa procurorilor la sediile Serviciului Român de Informaţii ori a ofiţerilor SRI la sediile parchetelor;
  • dacă membrii echipelor, cărora li se aplica interdicţia prevăzută de art. 7 alin. 1 din Legea 303/2004, au respectat sau nu această interdicţie;
  • dacă activităţile întreprinse de angajaţii SRI în cadrul echipelor operative mixte s-au încadrat sau nu în sfera actelor de cercetare şi urmărire penală;
  • dacă asemenea protocoale au fost semnate şi la nivelul unor instanţe de judecată;
  • cum a fost “menţinut interesul/atenţia” asupra dosarelor penale, după ce au fost trimise în judecată, până la soluţionarea definitivă a acestora;
  • cum s-au realizat urmărirea şi supravegherea judecătorilor şi procurorilor, în vederea identificării unor “anomalii în sistem”, şi cum s-a realizat investigarea operativă a acestor “anomalii”, activităţi despre care a vorbit public domnul general Dumbravă.

     Menţionez că ar fi absurd să credem că Serviciul Român de Informaţii îşi va deconspira informatorii, colaboratorii sau ofiţerii acoperiţi, dar, în clarificarea tuturor acestor aspecte, Consiliul Superior al Magistraturii şi Inspecţia Judiciară pot cere sprijinul Comisiei Parlamentare pentru controlul activităţii SRI, pentru a afla anumite detalii referitor la activităţile desfăşurate de Serviciul Român de Informaţii, evident detalii care pot fi aduse la cunoştinţă publică, dar care altfel nu pot fi obţinute, întrucât SRI nu se subordonează Consiliului Superior al Magistraturii şi nu are obligaţia de a prezenta acestuia datele şi documentele relevante.

     31.01.2017

Doamnei Preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Cererea trimisă astăzi pe mail la Consiliul Superior al Magistraturii


Doamnă Preşedinte,

            Subsemnata Axinte Lăcrămioara, judecător în cadrul Tribunalului Botoşani, preşedinte al Secţiei a II-a Civilă, de contencios administrativ şi fiscal, având în vedere dispoziţiile art. 133 alin. 1 din Constituţia României şi art. 30 alin. 3 din Legea 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, vă rog să dispuneţi efectuarea verificărilor necesare pentru clarificarea sub toate aspectele şi în condiţii de totală transparenţă a existenţei  (sau nu) a unor informatori, colaboratori sau ofiţeri acoperiţi ai serviciilor de informaţii în instanţe şi parchete, dar şi a implicării Serviciului Român de Informaţii în instrumentarea unor dosare penale.

            Astfel, într-un interviu publicat pe juridice.ro la data de 30.05.2015, domnul general Dumitru Dumbravă, directorul Direcţiei Juridice din cadrul SRI, a declarat următoarele:  “dacă în urmă cu câţiva ani consideram că ne-am atins obiectivul odată cu sesizarea PNA, de exemplu, dacă ulterior ne retrăgeam din câmpul tactic odată cu sesizarea instanţei prin rechizitoriu, apreciind (naiv am putea spune acum) că misiunea noastră a fost încheiată, în prezent ne menţinem interesul/atenţia până la soluţionarea definitivă a fiecărei cauze”.

            Din aceste fragment rezultă că SRI se implică în instrumentarea dosarelor penale până la trimiterea în judecată şi “urmăreşte” ce se întâmplă cu dosarele penale după  ce acestea ajung în instanţe, probabil cu ajutorul informatorilor şi colaboratorilor.

            De asemenea, în acelaşi interviu domnul general Dumitru Dumbravă a mai afirmat că: “Realitatea este că, în foarte puţine cazuri de corupţie în sistemul judiciar, SRI pleacă de la un anumit magistrat corupt. Am spune mai degrabă că, aplecându-ne asupra fenomenului, am determinat analitic câteva pattern-uri infracţionale care apar ca nişte anomalii în sistem. Acestea fac obiectul efortului nostru investigativ, iar schemele infracţionale sunt apoi decriptate pas cu pas, identificând actorii şi partiturile jucate de aceştia, fie că este vorba de poliţişti, de procurori, judecători şi, de ce nu, SRI-işti.”

            Din acest fragment rezultă că SRI asigură o urmărire informativă a tuturor judecătorilor şi procurorilor, probabil cu ajutorul informatorilor şi colaboratorilor, apoi când în urma analizării informaţiilor primite se trage concluzia că apar “nişte anomalii în sistem”, unii judecători şi procurori sunt supuşi investigării informative, probabil de către ofiţeri acoperiţi. Toate aceste activităţi se desfăşoară, aşa cum a declarat domnul general, fără să se pornească de la informaţii, aparent credibile, referitor la suspiciunea că un anumit magistrat ar fi corupt.,

            La şedinţa de bilanţ DNA, din 25 februarie 2016, Directorul SRI Eduard Hellvig a declarat “SRI alocă resurse umane, resurse procedurale şi tehnologice de cel mai înalt nivel în cooperarea cu DNA. Asta se poate traduce în sute de echipe operative comune, care reprezintă un parteneriat interinstituţional de succes.”

            Declaraţia este publicată pe site-ul SRI, la adresa https://www.sri.ro/fisiere/discursuriinterviuri/Discurs_DNA.pdf , dar a fost preluată şi de presă     https://www.youtube.com/watch?v=zkiWJ4Iiq8s  (de la minutul 1:06).

            Aşadar, directorul SRI confirmă şi clarifică afirmaţiile anterioare ale generalului Dumitru Dumbravă, în sensul că au existat în trecut şi  existau încă, la data de 25 februarie 2016, echipe operative mixte, formate probabil din procurori şi lucrători SRI.

            Procurorul General al Parchetului de pe lângă ICCJ, în faţa membrilor CSM şi a reprezentanţilor organizaţiilor profesionale ale magistraţilor, la data de 18 ianuarie 2017,  a recunoscut existenţa unui Protocol încheiat între Ministerul Public şi SRI, pe care l-ar fi găsit când a fost numit în funcţie (28 aprilie 2016) : ”A existat un protocol in care se discuta despre echipe operative intre Ministerul Public si serviciile de informatii, insa eu mereu mi-am pus urmatoarea problema: acest protocol nu exista, eu nu mi l-am insusit si nu mergem inainte cu astfel de inginerii, sa zic asa, pentru ca ele nu se gasesc in Codul de procedura penala,.”

             Înregistrarea audio este disponibilă la următoarea adresă http://www.luju.ro/magistrati/parchete/planul-de-fabricare-a-dosarelor-vizionati-uluitoarea-recunoastere-a-lui-augustin-lazar-despre-actul-de-infiintare-a-politiei-politice-protocolul-dintre-servicii-si-parchete-a-fost-anulat-de-procurorul-general-este-adevarat-ca-a-existat-un-protocol-care-nu

            Doamna Procuror şef DNA, Laura Codruţa Koveşi a recunoscut de asemenea, într-un interviu  din 20 ianuarie 2017,  existenţa acestui Protocol, despre care a afirmat că ar fi unul obişnuit, cum s-ar fi încheiat şi cu alte instituţii publice. http://m.ziare.com/laura-codruta-kovesi/kovesi-a-existat-protocol-nu-doar-cu-sri-ci-cu-mult-mai-multe-institutii-vezi-si-reactia-parchetului-general-1450800-font1

            Totodată, în spaţiul public au apărut o serie de dezvăluiri privind implicarea SRI în instrumentarea unor dosare penale.

            http://www.mediafax.ro/social/video-sebastian-ghita-traian-basescu-stie-cum-au-aranjat-camelia-bogdan-si-florian-coldea-condamnarea-lui-dan-voiculescu-ghita-dosarul-lui-adrian-sarbu-aranjat-pe-adresa-secreta-a-lui-florian-coldea-16047639        http://revistapresei.hotnews.ro/stiri-radio_tv-21508742-sebastian-ghita-difuzeaza-inregistrari-audio-atribuite-lui-traian-basescu-39-vezi-conversatia-cand-imi-spuneau-luam-mustata-din-complet.htm

            Consider că este în interesul înlăturării suspiciunilor şi clarificării afirmaţiilor apărute în spaţiul public, privind imixtiunea SRI în actul de justiţie, să dispuneţi efectuarea de verificări complete, în condiţii de totală transparenţă, în ce priveşte respectarea dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor de către persoanele din justiţie implicate în echipele operative, în urmărirea” dosarelor până la soluţionarea definitivă, urmărirea şi investigarea operativă a  judecătorilor şi procurorilor.

25.01.2017

Doamnei Preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Doar Guvernul poate aprecia asupra oportunității unei ordonanțe de urgență


Contrar altor opinii din interiorul autorităţii judecătoreşti, exprimate în spațiul public, oportunitatea adoptării unei ordonanțe de urgență este atributul exclusiv al Guvernului.

   Constituția României prevede în art. 115 alin. 4-6 următoarele:

” (4) Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.

    (5) Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).

    (6) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.”

Având în vedere că art. 1 alin. 4 din Constituție consacră principiul separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească, iar potrivit dispozițiilor constituționale din art. 102 alin.1, art. 126 alin. 1 și 131 alin. 2-3  politica internă a țării este realizată de Guvern, Justiția este înfăptuită de instanțele judecătorești, iar procurorii conduc și supraveghează activitatea de cercetare a poliției judiciare, rezultă că judecătorii  și procurorii nu se pot pronunța asupra oportunității unei ordonanțe de urgență sau a unei legi întrucât se încalcă principiul separației puterilor în stat.

Consiliul Superior al Magistraturii, în avizul pe care urmează să-l dea asupra unui proiect de  ordonanţă de urgenţă, asociaţiile profesionale ale judecătorilor şi procurorilor, judecătorii şi procurorii, în cadrul procesului de dezbatere publică, trebuie să se pronunţe doar asupra aspectelor ce ţin de constituţionalitate,  conformitatea cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi compatibilitatea cu alte dispoziţii din legi şi ordonanţe în vigoare, nu asupra oportunităţii, pentru că oportunitatea adoptării unei ordonante de urgenţă aparţine doar Guvernului.

Constituie de asemeni o încălcare a principiul separaţiei puterilor în stat fapta unui deputat sau senator, ori membru al guvernului, de a se exprima public, în timpul unui proces nesoluţionat în mod definitiv, asupra necesităţii de a fi condamnată sau achitată o persoană, de a i se aplica o pedeapsă cu închisoare, cu executare sau suspendare, de a fi respinse sau admise anumite acţiuni civile, ori alte asemenea.

Justiţia este înfăptuită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti prevăzute de lege, aşa cum spune Constituţia României în art. 126 alin.1, astfel încâr membrilor celorlalte două puteri le este interzis să se pronunţe public, înainte de a fi soluţionate definitiv,  asupra unor cauze individualizate aflate pe rolul instanţelor sau parchetelor.

În acest moment există o altă problemă, care ține de puterea judecătorească, pe care o apreciez ca deosebit de gravă și care se cere a fi de urgență clarificată de Consiliul Superior al Magistraturii, organism căruia Constituția României i-a dat în atribuție garantarea independenței justiției, respectiv aceea a Protocolului de colaborare încheiat între Parchetul de pe lângă ICCJ și SRI, protocol în baza căruia probabil, potrivit afirmațiilor Directorului SRI Eduard Helvig, s-au înființat „sute de echipe operative mixte”.

Este în interesul înlăturării suspiciunilor și combaterii afirmațiilor apărute în spațiul public, referitoare la imixtiunea SRI în instrumentarea unor dosare penale, să fie făcut public conținutul acestui Protocol, existenţa acestuia fiind recunoscută atât de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, dar şi de Procurorul şef al DNA, despre care doamna procuror șef a declarat că a fost un protocol obişnuit, cum se încheie și cu alte instituții, să se verifice componența și atribuțiile echipelor operative, precum și în ce măsură au fost respectate dispozițiile  Legii 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, de către toţi cei implicaţi.

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Domnule Președinte, și dvs. trebuie să respectați independența judecătorilor!


Domnule Președinte Klaus Iohannis, pentru că ați cerut ,  în ședința de constituire a noului Consiliu Superior al  Magistraturii,  ca judecătorii și procurorii să-și spună cu voce tare opiniile referitoare la independența Justiției și statul de drept, vă rog să-mi permiteți să-mi exprim opinia referitor la alocuțiunea susținută de dvs. cu acest prilej.

Domnule Președinte, judecătorilor și procurorilor le este interzis să fie „loiali” vreunei  instituții publice, ei trebuie să fie loiali doar Constituției și legilor țării.

Pentru că art. 80 alin. 2 din Constituția României vă obligă să vegheați la respectarea Constituției și la buna funcționare a autoritățior publice, în contextul actual în care: nu a fost verificată veridicitatea afirmațiilor generalului Dumitru Dumbravă, referitor la câmpul tactic din Justiție, nu s-a clarificat dacă există în instanțe și parchete ofițeri acoperiți sau colaboratori ai serviciilor de informații,  dar și al dezvăluirilor de presă referitoare la instrumentarea unor dosare penale la comandă și la modalitatea de obținere a  unei funcții de vârf în sistemul judiciar, afirmațiile dvs. că „Sistemul judiciar singur nu are cum să-și păstreze independența. Întregul aparat de stat, toate instituțiile statului, trebuie nu doar să conștientizeze importanța acestui lucru, ci să se implice activ pentru a sprijini sistemul judiciar în a rămâne independent” pot fi caracterizate ca declarații inadecvate sau  ca o binecuvântare dată unei instituții din afara sistemului judiciar, mai precis Serviciul Român de Informații, de a se amesteca în treburile Justiției.

            Domnule Președinte, despre ce fel de colaborare loială între înstituțiile statului vorbiți dvs.? Ați vrut cumva să sugerați că instanțele de judecată trebuie să colaboreze loial cu parchetele sau cu serviciile de informații? Că instanțele trebuie să colaboreze cu alte instituții publice, care sunt părți în dosarele aflate pe rol?

   Domnule Președinte, pe rolul instanțelor din România sunt sute de mii de dosare în care instituții publice au calitatea de reclamant sau pârât. Judecătorii trebuie să fie imparțiali, să pronunțe hotărârile doar pe baza probelor aflate la dosarul cauzei și a dispozițiilor legale aplicabile, nu pot fi “colaboratori” ai vreuneia dintre părțile din dosar.

            Art. 4 alin.1 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor prevede expres că: “Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora”, iar art. 34 alin. 1 din aceeași lege prevede că, înainte de a începe să-şi exercite funcţia, judecătorii şi procurorii depun următorul jurământ: „Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

            Domnule Președinte, judecătorii și procurorii sunt obligați să aplice legea în mod egal, indiferent de apartenența politică sau convingerea politică a persoanelor care se află în fața lor.

            Judecătorii și procurorii nu pot face parte din partide sau formațiuni politice,  interdicție prevăzută la art.40 alin. 3 din  Constituția României, nu  au voie  să desfăşoare sau să participe la activităţi cu caracter politic și sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice, interdicții prevăzute  în art.9 din  Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

             Cu toate acestea, alocuțiunea dvs. a avut un caracter politic, prin exprimarea opiniei că alegerea anumitor politicieni în funcții de demnitate în Parlamentul României ar reprezenta „circumstanțe îngrijorătoare”, dar și referirea la numărul mare de voturi obținute la alegerile parlamentare de anumiți politicieni,astfel încât locul în care ați ales să vă exprimați convingerile politice, ședința Consiliului Superior al Magistraturii, nu a fost locul potrivit

            Domnule Președinte,  judecătorii și procurorii nu reprezintă autoritatea legiuitoare, ci se constituie în autoritatea judecătorească.

            Potrivit art. 61 alin. 1 din Constituția României „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, iar potrivit art.124 alin. 1 și 126 alin. 1  Justiția se înfăptuiește în numele legii prin Inalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe prevăzute de lege.

            Statul Român este organizat  „potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale” (art. 4 alin. 4 din Constituție), astfel că partea din alocuțiune referitoare la o eventuală intenție de legiferare și-a greșit de asemenea locul.

            Domnule Președinte, obligația de a respecta independența Justiției privește pe orice persoană fizică sau juridică, fără nicio excepție.

             În alocuțiunea dvs. ați afirmat că politicienii „încearcă să acapareze tot”, iar „uneori apare o nevoie excesivă de putere” și că trebuie să refuzăm imixtiunea politicului în justiție.

            Dacă dvs. sunteți politician, pentru că în urma unor alegeri politice ați fost ales Președintele României, atunci referirea explicită  la cauze penale nesoluționate definitiv, folosind avertizarea că nu acceptați ca judecătorii și procurorii să-și vadă de treabă: „Sunt politicieni care au impresia că ce dacă au dosar penal, sau sunt trimişi în judecată, sau sunt condamnaţi, că ei de fapt sunt băieții buni, că au luat multe voturi, iar dumneavoastră să vă vedeţi de treabă. Aşa ceva nu accept!”,  nu se încadrează în nevoia excesivă de putere a politicianului? Nu este o imixtiune a unui politician în dosare penale nesoluționate definitiv? Nu este o încercare de a implica judecătorii și procurorii în lupta politică?

 

            Domnule Președinte, și dvs. trebuie să respectați independența judecătorilor și procurorilor!

 

Publicat în Uncategorized | 8 comentarii

În cauza Gutău au fost ignorate 7 hotărâri anterioare ale Curții de la Strasbourg


România a fost condamnată recent, din nou,  la CEDO, pentru încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția  europeană a Drepturilor Omului.

În cauza Gutău vs. România , Curtea de la Strasbourg a reținut  că ICCJ, condamnând inculpatul fără să audieze nemijlocit martorii, deși instanțele inferioare au dispus achitarea, i-a încălcat inculpatului dreptul la un proces echitabil.

Pentru că fosta președinte a ICCJ,  Livia Doina Stanciu, a făcut parte din completul care a dispus condamnarea, semnând opinia majoritară, domnul judecător Cristi Vasilică Danileț, membru încă al Consiliului Superior al Magistraturii, a ținut să explice cumva această încălcare a dreptului inculpatului, încercând să arunce vina pe legislație, precum și pe instanțele inferioare, care, vezi Doamne, nu ar fi respectat practica constantă a instanțelor de control judiciar.

În ce privește legislația, este neadevărat că, până în 2010, instanțele de recurs nu puteau readministra probele sau administra probe noi.  Codul de procedură penală fusese modificat prin legea 136/2006, astfel încât, în temeiul art. 385 indice 15 pct.2 lit.d) și 385 indice 16, după casare, pronunțându-se pe fond, ICCJ putea administra orice probe ar fi considerat ca fiind utile.

Referitor la susținerile domnului Danileț că instanțele inferioare nu ar respecta „practica constantă” și că ar fi o greșală că în Româna precedentul judiciar nu este izvor de drept, pe de o parte, din fericire, instanțele inferioare nu adoptă, pe nemestecate, practica greșită, uneori, a instanțelor de control judiciar, speța analizată dovedind cu vârf și îndesat că instanța de recurs a încălcat dreptul inculpatului la un proces echitabil, nu instanțele inferioare, iar pe de altă parte, în materie penală se judecă inculpați diferiți, trimiși în judecată pentru infracțiunii diferite, comise în modalități din cele mai diverse, și este exclus să poată fi considerată ca obligatorie pentru vreo instanță o hotărâre ce privește un alt inculpat.

Dincolo de faptul că legislația permitea ICCJ să administreze toate probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru respectarea dreptului inculpatului la un proces echitabil, în sensul de a se verifica în mod efectiv atât acuzațiile cât și apărările inculpatului, cel mai grav mi se pare că, până la data de 27.01.2010, când ICCJ a dispus condamnarea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pronunțase anterior  7 hotărâri împotriva României, în spețe similare.

  1. Hotărârea CEDO din 27 iunie 2000 în cauza Constantinescu împotriva României, publicată în M.O. nr. 279 din 30 mai 2001:

” 59. Prin urmare, Curtea constată că Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei şi l-a condamnat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie fără ca acesta să fi fost audiat şi fără a i se permite să aducă probe în apărare. Curtea apreciază că tribunalul trebuia să îl audieze pe reclamant având în vedere mai ales faptul că a dispus pentru prima dată condamnarea. 

  60. Această cerinţă nu a fost satisfăcută, motiv pentru care Curtea constată că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1. În aceste condiţii ea nu consideră utilă o examinare suplimentară care să stabilească dacă alte elemente ale procedurii din faţa Tribunalului Bucureşti erau conforme sau nu cu această prevedere”

2. Hotărârea CEDO din 1 decembrie 2005, în cauza Ilișescu și Chiforec împotriva României:

” 40. Curtea conchide că, în virtutea atribuţiilor conferite de Codul de procedură penală, tribunalul avea posibilitatea să corecteze viciul neaudierii reclamanţilor în primă instanţă, fie anulând sentinţa şi trimiţând cauza primei instanţe, fie statuând asupra temeiniciei acuzaţiilor ce li s-au adus, după ce a făcut o apreciere completă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei celor în cauză, procedând, dacă era cazul, la readministrarea probelor (paragraful 18 de mai sus, în special art. 38515şi 38516). Prin urmare, Curtea consideră că o audiere în faţa instanţei de recurs ar fi permis reclamanţilor să-şi confrunte argumentele cu cele ale părţii vătămate, să administreze probe şi să interogheze eventuali martori.”

3. Hotărârea CEDO din 29 martie 2007, în cauza Mircea împotriva României:

  „49. În primul rând, Curtea observă că în cazul în speţă întinderea puterilor instanţei de recurs este definită în articolele 385/15 şi 385/16 din codul de procedură penală. În conformitate cu art. 385/15, Curtea Supremă de Justiţie, în calitate de instanţă de recurs, nu era obligată să pronunţe o nouă sentinţă asupra fondului, dar avea posibilitatea să o facă. De altfel, Curtea constată că prezenta cauză nu implică, spre deosebire de cauza Constantinescu citată anterior, aplicabilitatea art. 385/6 paragraful 3 din codul de procedură penală conform căruia în cadrul unei proceduri de recurs înaintată împotriva unei decizii care nu este susceptibilă de apel, instanţa este obligată să examineze cauza sub toate aspectele, netrebuind să se limiteze la mijloacele şi cererile invocate de partea care a introdus recursul. Cu toate acestea, la 31 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a casat sentinţa Tribunalului judeţean Braşov din 30 martie 2000 şi a pronunţat o nouă sentinţă asupra fondului. Conform dispoziţiilor legale citate mai sus, procedura în faţa instanţei de recurs era o procedură de jurisdicţie deplină care trebuia să urmeze aceleaşi reguli ca ale unei proceduri în fond. Într-adevăr, instanţa de recurs putea, după ce a făcut o apreciere completă a problemei vinovăţiei sau nevinovăţiei interesatei, administrând, la nevoie, noi mijloace de probă, fie să decidă achitarea reclamantei fie să o declare vinovată.

50. În acest caz, pentru a se pronunţa asupra vinovăţiei reclamantei, Curtea Supremă de Justiţie trebuia să examineze elementele avânt un caracter faptic. Era vorba în fapt de a statua asupra naturii relaţiilor pe care reclamanta le-a întreţinut cu S.I. Caracterul penal al acestor relaţii nu era incontestabil, mai ales după achitarea reclamantei de către cele două instanţe inferioare.

51. În definitiv, Curtea Supremă fusese adusă să cunoască totul despre cauză atât în fapt cât şi în drept şi să studieze ansamblul chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei. Pentru a îndeplini această sarcină prezenţa reclamantei era necesară.”

  4. Hotărârea CEDO din 1 iulie 2008, în cauza Calmanovici împotriva României: 

” 107. Curtea reaminteşte că a concluzionat deja că condamnarea unui acuzat pentru prima dată în ultimă instanţă numai de o instanţă care, fără a-l audia, a examinat cauza în fapt şi în drept şi a studiat problema vinovăţiei sau nevinovăţiei interesatului care susţinea că nu a comis fapta considerată drept infracţiune penală, încalcă echitatea procedurii garantată de art. 6 alin. 1 din Convenţie (a se vedea, printre altele, Ekbatani împotriva Suediei, Hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, paragraful 32 ; Constantinescu, citată anterior, paragrafele 59-61 ; şi Mircea împotriva României, nr. 41250/02, paragrafele 48 şi următoarele, 29 martie 2007).

108. După ce a examinat toate probele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră, asemeni părţilor, că situaţia în speţă este similară. Într-adevăr, prin decizia sa din 18 iunie 2004, Curtea de Casaţie a condamnat reclamantul, fără a-l audia, în condiţiile în care a analizat cauza în fapt şi în drept şi a modificat hotărârea de eliberare pronunţată în primă instanţă de Curtea de Apel Bucureşti. În această privinţă, pentru respectarea garanţiilor echităţii procedurii, Curtea de Casaţie ar fi trebuit să-l audieze pe reclamant, prezent în timpul dezbaterilor, luând măsuri pozitive în acest scop, sau să se asigure, la nevoie, că renunţase la acest drept fără echivoc şi că o asemenea renunţare era înconjurată de garanţiile necesare şi nu era afectată de niciun interes public (a se vedea, mutatis mutandis, Constantinescu, citată anterior, paragraful 59 şi Botten împotriva Norvegiei, Hotărârea din 9 februarie 1996, Culegere 1996-I, paragraful 53). Or, Curtea reţine că Guvernul nu susţine că reclamantul a renunţat la dreptul său de a fi audiat personal. Mai mult, felicitându-se pentru modificările aduse codului de procedură penală prezentate de Guvern, care impuneau instanţelor care statuau asupra recursului să audieze acuzatul într-o asemenea situaţie, Curtea reţine că aceste modificări au intrat în vigoare la data de 6 septembrie 2006, adică după decizia pronunţată în această cauză de Curtea de Casaţie.

109. Prin urmare, Curtea consideră că, pe baza naturii chestiunilor pe care Curtea de Casaţie trebuia să le examineze, condamnarea reclamantului pronunţată fără a fi audiat personal şi, pe lângă aceasta, după o hotărâre de eliberare pronunţată în primă instanţă, este contrară cerinţelor unui proces echitabil.”

5. Hotărârea din 29 aprilie 2008, în cauza Spînu împotriva României:

„64. Prin urmare, Curtea apreciază că hotărârea de condamnare a reclamantei de către Curtea Supremă de Justiţie, fără să fi fost audiată personal, fără să fi fost audiat nici măcar martorul acuzării şi în condiţiile în care fuseseră pronunţate hotărâri contradictorii împotriva ei de două instanţe inferioare, este contrară cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie”

6. Hotărârea din 3 februarie 2009, în cauza Marin împotriva României:

„33.  Curtea subliniază că tribunalul, prin recalificarea faptelor, a condamnat reclamanta pentru săvârşirea infracţiunii de insultă, fără să îi dea acesteia posibilitatea de a-şi prezenta mijloacele de apărare cu privire la noua calificare a faptelor imputate.

34.  Curtea a hotărât deja că, în cazul în care prin hotărârea pronunţată în ultimă instanţă se schimbă calificarea faptelor, fără să îi acorde reclamantului posibilitatea de a prezenta probe şi de a-şi apăra cauza, se aduce atingere drepturilor prevăzute la art. 6 § 1 din convenţie, în special atunci când instanţa respectivă a fost prima care a condamnat reclamantul în cadrul procedurii prin care se decide temeinicia acuzaţiei în materie penală îndreptată împotriva acestuia (Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, pct. 59, CEDO 2000‑VIII).

35. După ce a examinat toate elementele prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici o faptă şi nici un argument ce ar putea conduce la o altă concluzie în prezentul caz.

36.  Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că respectiva condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de insultă pronunţată de tribunal împotriva reclamantei a adus atingere dreptului acesteia la un proces echitabil.”

7. Hotărârea din 24 noiembrie 2009, în cauza Ieremeiov împotriva României:

 „28. În circumstanţe similare celor din prezenta cauză, Curtea a stabilit că, atunci când o instanţă de apel este sesizată să se pronunţe cu privire la o cauză în fapt şi în drept şi să facă o evaluare completă a chestiunii vinovăţiei sau inocenţei reclamantului, aceasta nu poate, în vederea unui proces echitabil, să stabilească în mod corespunzător aspectele respective fără o evaluare directă a probelor aduse în persoană de către inculpat (a se vedea Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, pct. 55, CEDO 2000‑VIII).

29. În speţă, tribunalul a reexaminat faptele cauzei. În cursul reexaminării, acesta nu a primit probe din partea reclamantului şi nici nu i-a permis să îşi pregătească sau să îşi prezinte apărarea. Faptul că a adresat instanţei ultimul cuvânt al inculpatului nu poate echivala cu dreptul său de a fi ascultat de instanţă în timpul procesului (a se vedea Constantinescu, citată anterior, pct. 58).”

 Acest adevăr, că un complet al ICCJ, din care a făcut parte un judecător devenit ulterior chiar președinte al ICCJ, mai apoi numit judecător la Curtea Constituțională, a încălcat dreptul unei persoane la un proces echitabil, drept înscris atât în Convenția Europeană a Drepturilor Omului dar și în Contituția României, deși anterior Curtea de la Strasbourg pronunțase mai multe  hotărâri împotriva României, pentru spețe similare, deși este unul dureros, trebuie spus și asumat de Președintele României, cel care a propus-o pe dna Livia Doina Stanciu la Curtea Constituțională.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Despre încălcarea drepturilor avocaților


Astăzi, pe site-ul juridice.ro a fost publicată o scrisoare deschisă pentru drepturile avocaților, prin care domnul avocat Antonie Popescu solicită Consiliului Baroului București adoptarea unui punct de vedere, eventual și a unei forme de protest, față de practica unor  parchete și secții de poliție de a deposeda avocații de telefoane, tablete și laptopuri, care rămân în custodia jandarmilor ce asigură paza acestor instituții.

 Am văzut prin filme, dar am citit și prin comunicatele de presă ale DNA, că acest „mod de operare” este specific celor care încalcă legea, pentru a nu exista niciun pericol de a fi devoalat comportamentul ilicit al persoanelor care se întâlnesc într-o anume locație.

Cred că este inacceptabil ca instituțiile, care se ocupă cu strângerea probelor împotriva celor care încalcă legea, să aibă un asemenea comportament ilegal fața de avocați, după cum nu mi se pare acceptabil acest comportament nici față de martori sau orice altă persoană aflată în stare de libertate, asemenea abuzuri grosolane fiind specifice doar regimurilor totalitare.

Nu știu de când dăinuie această „practică”, nici dacă este majoritară, cum pretinde domnul avocat, dar chiar de ar fi și izolată, mi se pare că abia această situație ar impune, de îndată, luări de poziție unitare, la nivelul tuturor barourilor, spre deosebire de recentele luări de poziție, fără nici o miză cu adevărat serioasă, referitoare la propunerea legislativă de admitere în barou a foștilor judecători și altor juriști, cu vechime în profesie de cel puțin 18 ani.

Miza acestui demers de apărare a drepturilor avocaților mi se pare deosebit de importantă întrucât avocații, prin activitatea de asistență juridică, promovează şi apără drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanelor pe care le asistă sau reprezintă și ar putea fi pusă întrebarea firească: dacă nu reușesc să-și apere propriile drepturi, cum ar putea să apere drepturile altora?

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Mostră de profesionalism tehnocrat dată de dna ministru Raluca Prună


Un  alt articol interesant al dlui profesor Valerian Cioclei a apărut pe juridice.ro, articol care demonstrează încă o dată că doamna ministru este paralelă cu domeniul pe care îl păstorește.

În contextul actual, când primul tehnocrat al țării pare să se creadă omul providențial,  cred că profesioniștii în drept mai degrabă scuipă în sân de frica reînvestirii Ralucăi Prună, decât să aștepte cu nerăbdare noi mostre de legiferare și dovezi de „onestitate”, de genul pensiilor de 1 miliard lei vechi sau minciunilor servite pe post de adevăr la CEDO.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu