Vanitatea de a te crede însuși Adevărul și lichelismul intelectual


Suntem la 28 de ani după căderea regimului dictatorial comunist. Pentru libertate, în sens larg, adică pentru respectarea drepturilor și libertățile fundamentale ale omului, au murit tineri nevinovați în decembrie 1989.

În 1991 a fost adoptată o nouă Constituție care s-a dorit a fi fundamentul noului stat democratic ce urma a fi construit. Constituția României statuează cu caracter de principiu, chiar în primul articol, că „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.”

Principiul separației și echilibrului între puteri și regulile de bază ale funcționării instituțiilor esențiale ale statului sunt prevăzute de asemenea în Constituție.

În România de astăzi, o persoană care a fost numită în funcție fără a parcurge  o procedură de selecție, ci doar pentru că așa a vrut ministrul justiției Raluca Prună și Președintele României Klaus Iohannis, se autoidentifică nu numai cu instituția pe care o conduce, ba chiar cu  Justiția, în sensul de putere judecătorească, deși Constituția spune că Justiția se înfăptuiește de judecători, nu de către procurori, și se declară însuși Adevărul.

Pusă în fața evidențelor: deciziile Curții constituționale, rapoartele Inspecției judiciare întocmite pe baza probelor administrate în procedura de verificare ori cercetare disciplinară și în fața propriilor vorbe și declarații anterioare, susține că doar spusele sale de astăzi reprezintă adevărul. Prin simpla rostire, cuvântul procurorului șef devine Adevăr.

Întruchiparea Adevărului însuși are susținători de elită.

Judecători, foști membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, iau în derâdere dezvăluirile unor abuzuri, nu sunt deloc îngrijorați că pe baza unor probe măsluite ar fi putut sau ar putea să se pronunțe condamnarea unor persoane, nu sunt deloc interesați să afle despre „culoarele justiției”  și cine sunt judecătorii cărora generalul Dumbravă le acorda consultații juridice.

Filozofi și ziariști de notorietate s-au năpustit cu valuri de insulte și calomnii asupra Ministrului Justiției de astăzi, Tudorel Toader, pentru că a îndrăznit să uzeze de prerogativa legală conferită de art. 54 alin 4 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, care  prevede că ministrul justiției, oricare ar fi acela, are dreptul să propună Președintelui României, oricare ar fi acela, revocarea din funcție a procurorului șef  (și altor procurori cu funcții de conducere) în cazul „exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul şi comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale”.

Acestor intelectuali le sunt indiferente prevederile constituționale, nu par deloc îngrijorați că unor cetățeni ai României li s-au încălcat drepturi fundamentale,  incită la ură, dezbinare și violență și se declară susținători ai justiției populare, făcută în piața publică.

O altă parte dintre intelectualii de astăzi tac de teama linșajului mediatic, ce s-ar abate asupra lor dacă ar avea curajul să spună că abuzurile denunțate trebuie cercetate, ori nu se implică în administrație sau politică, chiar dacă sunt oameni valoroși, iar ideile lor ar putea avea o influență benefică în societate, de teamă că vor fi asociați cu necinstea, hoția și li se va pune stigmatul de „ciumat” sau „penal”.

Ce diferență enormă de valoare  între adevărații intelectuali ai nației române, aceia care au luptat pentru idealuri mărețe precum votul universal, unitatea națională, independență, emanciparea femeilor, accesul la educație și alte asemenea, și intelectualii zilelor noastre!

Reclame
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Răspunderea judecătorilor și procurorilor este prevăzută de Constituția României


Art. 52 din Constituția României, cu titlul marginal Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, prevede în alin. 3 că „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Această formulare a fost introdusă prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003.

În forma inițială a Constituției (din 1991) dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică era prevăzut în art. 48, iar alin. 3 avea următorul cuprins: „Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvirşite în procesele penale”.

Așadar, prin chiar Constituția României, din anul 2003,  a fost prevăzută răspunderea magistraților, care și-au îndeplinit funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, pentru erorile judiciare, indiferent de materie (civilă, penală).

Evident, modalitatea în care se realizează atragerea acestei răspunderi nu putea fi reglementată decât printr-o lege.

Legea 303/2004 privind statutul magistraților (denumire avută la adoptare) a reglementat în art. 94 această răspundere. Astfel, potrivit acestui text:

” (1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

 (2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a magistratului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către magistrat.

 (6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

 (7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin.(6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva magistratului care, cu reacredinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.”

Această reglementare este în vigoare și în prezent, cu observația că este vorba de art. 96 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (denumirea actuală a legii), iar la alin.2 și 7 se vorbește de judecători și procurori, nu de „magistrați”.

Sub rezerva publicării oficiale a formei adoptate de Senatul României, în 19 decembrie 2017, potrivit legii de modificare, art.96 va avea următorul cuprins:

„(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Eroarea judiciară atrage răspunderea judecătorilor și procurorilor doar în ipoteza în care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

(3) Există eroare judiciară atunci când, în înfăptuirea actului de justiție, se determină o desfășurare greșită a unei procedure judiciare și prin aceasta se produce o vătămare a drepturilor ori intereselor legitime ale unei persoane.

(4) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul, în exercitatea funcției, cu știință, prin încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Constituția României, ori normelor de drept material sau procesual, a determinat o eroare judiciară.

(5) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul, în exercitarea funcției, din culpă, nesocotește normele de drept material ori procesual, determinând o eroare judiciară.

(6) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(7)Pentru repararea prejudiciului produs printr-o eroare judiciară, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,în condițiile legii, la Tribunalul în a cărui circumscripție ăși are domiciliul sau sediul, după caz.Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la  data comunicării hotărârii definitive.

(8) După ce prejudiciul cauzat de o eroare judiciară a fost  acoperit de stat, Ministerul Finanțelor Publice se întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva judecătorului sau procurorului care a determinat eroarea judiciară. Competența de judecată în primă instanță aparține curții de Apel București, dispozițiile Codului de procedură civilă fiind pe deplin aplicabile.

(9) Termenul de prescripție al dreptului la acțiune al statului,  prevăzut la alin. 8 este de un an , de la data când a fost achitat integral prejudiciul.

(10) Consiliul Superior al Magistraturii poate stabili condiții, termene și proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor și procurorilor. Asigurarea obligatorie nu poate să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea pentru eroare judiciară determinată de rea-credință sau gravă neglijență.”

În opinia mea, nu există niciun motiv de neconstituționalitate a textului nou, în raport de dispozițiile art. 52 alin. 3 din Constituția României.

 

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

În România nu există Putere judiciară, ci Putere judecătorească


1. Constituția României în art. 1 alin. 4 prevede că: “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”, iar art. 126 alin. 1 din Constituția României prevede că: “Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.”
Așadar în mod fals se acreditează ideea că ar exista o putere judiciară, din care ar face parte și procurorii.

2. Textul incriminat, într-un videoclip, ca fiind o dovadă că democrația este pusă în pericol, reprezintă preluarea cuvânt cu cuvânt a textului din art. 132 alin. 1 din Constituția României: “Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.”
Dacă preluarea textului constituțional, într-o lege, reprezintă o dovadă că democrația este în pericol, atunci înseamnă că însăși Constituția României reprezintă un pericol pentru democrație.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Apărăm cu orice preţ o reputaţie îndoielnică?


Cum oare va motiva Consiliul Superior al Magistraturii hotărârea nr. 1138 din 31.10.2017, prin care a apreciat că declaratiile publice ale colonelului Dumitru Dragomir, potrivit cărora ofiţerii SRI întocmeau unele rechizitorii, pe care le prezentau unor procurori spre a fi semnate, „sunt de natură să afecteze independenţa, prestigiul şi credibilitatea sistemului judiciar” (cu o majoritate de 11 voturi Da şi 8 voturi NU), în contextul în care generalul Dumitru Dumbravă a recunoscut, în faţa Comisiei parlamentare de control a SRI, că această instituţie oferea „un punct de vedere juridic” unor procurori şi judecători?

Iar domnul general Dumitru Dumbravă nu este vreun „penal”, cum ar spune domnul Preşedinte Iohannis, care nici el nu se sinchiseşte să ia în serios implicarea SRI în Justiţe, deşi  Constituţia îl obligă să vegheze „la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”.

Este oare de interes public ca instituţia Consiliului Superior al Magistraturii, ce are rolul constituţional de a apăra independenţa Justiţiei, să verifice cu seriozitate, în concret, implicarea SRI în unele dosare ce s-au aflat pe rolul instanţelor sau parchetelor?

Sau este de interes public să apere o reputaţie ce pare că se dovedeşte din ce în ce mai pătată?

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Modificări absolut necesare (I)


Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor nu interzice judecătorilor și procurorilor să fie delegați la instanțe sau parchete la care nu au dreptul să funcționeze.

În cazul judecătorilor, prin Regulament adoptat de Plenul CSM, s-a prevăzut că delegarea nu poate fi dispusă decât la o instanţă la care judecătorul are dreptul să funcţioneze (art. 10 alin. 2 din Hotărârea Plenului CSM nr. 193/2006).

Pentru procurori o dispoziție similară nu există în legislația secundară, astfel încât un procuror cu grad de parchet de pe lângă judecătorie poate fi delegat, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, direct la Parchetul de pe lângă ÎCCJ, ori un procuror cu vechime în funcție de doar 2 ani poate fi delegat la  Direcția Națională Anticorupție, deși la această direcție pot fi numiți doar procurori cu o vechime în funcție de 6 ani, delegare care poate avea loc nu numai într-o funcție de execuție, dar chiar și într-o funcție de conducere.

Cu alte cuvinte, spre deosebire de judecători, procurorii, fără să dea nici un examen de obținere a unui grad profesional superior, pot funcționa chiar la Parchetul de pe lângă ÎCCJ și obține o indemnizație corespunzătoare, ba chiar pot obține și o funcție  de conducere acolo.

Această situație nu numai că discriminează pozitiv procurorii în raport de judecători, dar nu garantează un rezultat de calitate al activității profesionale, rezultat așteptat de la   procurorii care funcționează  în parchetele ierarhic superioare sau în structurile specializate, după cum nu garantează nici că procurorul delegat se va manifesta independent în raport de persoana care l-a delegat.

Pentru aceste motive, consider că se impune introducerea unui nou alineat la art. 57 din Legea 303/2004, alin.8^2 cu următorul cuprins:

„(8^2) Delegarea judecătorilor  și procurorilor nu poate fi dispusă decât la o instanță sau la un parchet  la care au dreptul să  funcționeze.”

Totodată consider că este binevenită modificarea propusă în proiectul depus în Parlament care atribuie Secției pentru procurori din cadrul CSM dreptul de a dispune delegarea procurorilor, în locul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, similar cu reglementarea în vigoare aplicabilă judecătorilor (modificarea propusă: art. 57 alin. 7 „În interesul serviciului, procurorii pot fi delegaţi, cu acordul scris al acestora, inclusiv în funcţii de conducere, de către Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru procurori, la parchetele din cadrul Ministerului Public pe o perioadă de cel mult 6 luni.”

 

 

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Altă întrebare


Oare doamna președintă Cristina Iulia Tarcea, președinte al ICCJ și membru de drept al CSM, a înțeles până la urmă (minutul 47:37) asupra căror proiecte a fost chemată să voteze în ședința Plenului CSM?

Este oare posibil ca vreun judecător din România să se întrebe, având un dosar în față, asupra cărei cereri trebuie să se pronunțe: „Oare asupra cererii aflate la dosar și pe baza probelor administrate în cauză sau pe baza celor scrise în ziare ori spuse la televizor?”.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Solicit public răspuns la cele două întrebări absolut legitime


Ședința Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 9 noiembrie 2017 a fost una tensionată, dar cu final previzibil, în ceea ce privește avizul proiectelor de modificare a celor trei legi ale Justiției.

Președinta UNJR, Dana Gîrbovan, care și-a exprimat opinia prin videocall asupra proiectelor și a susținut necesitatea avizării pozitive, cu amendamente,  a adresat două întrebări absolut legitime, doamnelor judecător Cristina Iulia Tarcea – președinta ICCJ și Mariana Ghena-președinta CSM.

Aceste întrebări sunt următoarele:

  1. Dacă pentru un judecător de la ICCJ împrejurarea că ar putea fi anchetat de un procuror DNA, cu vechime în funcția de procuror de doar 6 ani și grad profesional de procuror de parchet de pe lângă judecătorie, anchetă care poate conduce la suspendarea din funcție, reprezintă o garanție suficientă de independență, știut fiind că judecătorul de la ICCJ are o calificare profesională dovedită prin mai multe concursuri de promovare, iar procurorul DNA ajunge în această structură printr-un  interviu (dat în fața procurorului șef-subl.n)?
  2. Sunt sau pot fi cunoscute criteriile în baza cărora au fost numiți procurorii în cadrul Serviciului  de combatere a corupției în justiție, secție înființată în cadrul DNA,  în anul 2014?

Afirmația doamnei președinte Mariana Ghena că „respectă legea”, nu reprezintă un răspuns, pentru că întrebarea nu a fost dacă respectă legea, iar în discuție era necesitatea modificării legii, nu respectarea ei.

Nici afirmația doamnei președinte Cristina Iulia Tarcea potrivit căreia „există un deficit de personal”, nu răspunde la aceste întrebări. Dacă existența unor posturi vacante ar justifica numirea în această structură specializată a unor procurori cu cel mai de jos grad profesional și o vechime infimă în funcție, atunci de ce nu s-ar putea numi la fel și judecătorii cu grad de judecătorie la Inalta Curte de Casație și Justiție, mai ales acum când această instanță va avea de soluționat toate recursurile în cauzele civile evaluabile în bani?

Aceste întrebări nu au fost puse de o persoană care are „probleme penale”, nici de vreun politician ori de vreun ziarist de la vreo televiziune „insalubră”,  expresii folosite uneori în chiar interiorul profesiei, ci de un judecător de la o Curte de Apel, Președinte al unei asociații profesionale, fiind adresate domnelor judecător care fac parte din Consiliul Superior al Magistraturii, organism constituțional ce are rolul de a garanta independența justiției.

Pentru că  doamnele judecător nu au răspuns acestor întrebări absolut legitime, răspuns care ar fi putut contura opinia că Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, în forma actuală, nu prezintă suficiente garanții de independență a judecătorului, solicit public răspuns la aceste întrebări!

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu