Interactiunea dintre sistemului judiciar din Romania si serviciile de informatii, potrivit Opiniei preliminare a Comisiei de la Venetia din 13 iulie 2018 (tabel comparativ engleză-română)

e. Interaction between the judiciary and the intelligence services

90. Concerns over the (unlawful) involvement of the Romanian secret intelligence agencies, in the judiciary, have been a prominent subject in the public debate, in recent years, raising questions and controversy around the independent functioning of the Romanian judiciary and the necessary guarantees to combat such interference.

91.The recent memory of the communist regime, marked by widespread interference of the former political police in most sectors of public, but also private life, has contributed to the tense climate surrounding these sensitive, multifaceted, matters.

92. Some representatives of professional associations of magistrates, of official authorities and civil society have highlighted the issue of involvement of the intelligence service in the judicial process, based on secret orders or decisions and co-operation protocols, and have also pointed to the unsolved question of possible undercover agents among the magistrates, as a real threat to the independence of the judiciary and to fundamental rights.

93. The Constitutional Court, in 2016 (Decision No.51 of 16 February 2016), declared as unconstitutional ambiguous provisions of the Criminal Procedural Code having allowed involvement of the intelligence service in the criminal investigation.

94.   At the same time, many high-level corruption cases have been investigated by the DNA with the – officially acknowledged – technical support of the Romanian Intelligence Service. In view of alleged lack of clarity and transparency concerning the legal basis for such support, and of sufficiently effective mechanisms of control, uncertainty persists among the public as to the nature, the extent and the legality of the involvement of the intelligence service, with worrying consequences on the public trust in the way in which justice is administered.

95. According to explanations provided to the Venice Commission delegation, the above support was justified by legal and technical imperatives linked to the enforcement of special investigation measures in complex corruption cases, the intelligence service having been, until the decision of the Constitutional Court in 2016, the only authority technically equipped for such measures and legally authorised to use the concerned technical means. At the same time, criticising the involvement of the intelligence services is seen by some stakeholders (including prosecutors) as being motivated by Romania’s successes in fighting corruption, and a reflection of the efforts made to counter this fight.

96.  The confirmation, lately, of the existence of co-operation protocols signed, in the past years, by the Romanian Intelligent Service with the different institutions of the judiciary, has contributed to an increased sense of unease around these matters in Romania. Recently unveiled to the public, the contents of protocols signed with the Office of the Prosecutor General to the High Court of Cassation and Justice, including DNA’s Office, with the Superior Council of Magistracy, but also with the High Court of Cassation and Justice, have drawn great public interest and concern.

97. It is not the mandate of the Venice Commission within the framework of this opinion to take a view on the above processes and concerns, nor to assess the legal and practical implications of the above-mentioned protocols. It belongs to the different parties involved (specialised parliamentary committees and other bodies with supervising tasks over the activities of intelligence services, but also to judicial institutions, magistrates, judicial council, intelligence services) to establish facts, roles and – probably shared – responsibilities. A thorough review of the legal rules on the control of the intelligence services seems necessary.

98. The Venice Commission would like to underline that the requirements of independence and impartiality of justice are at the core of a democratic society governed by the rule of law, and that states must provide all the conditions necessary for the judiciary, and its members, judges and prosecutors, to perform their duties in full observance of those requirements, free from undue political or other influence.

99. Against the above background, the concern of the legislator for improved legal mechanisms to prevent and combat undue interference appears as legitimate (see in particular new Articles 6-7 and Article 48 (10) of Law no. 303/2014).


100. New Articles 6 and 7 of Law no. 303 provide for a ban on infiltration of the judicial authorities by intelligence services, a system of “screening” of judges and prosecutors for being undercover intelligence operatives, as well as sanctions for such cases, and new transparency rules.

101. A specific provision (new paragraph 21 of Article 6) is introduced as the legal basis authorising “lustration” in the justice system: “Affiliation as a collaborator of the intelligence bodies, as political police, has the effect of releasing the person concerned from office”.

102. Further provisions in the new text of Article 7 of Law no. 303 are aimed at preventing and addressing such interference, by way of a prohibition imposed on judges and prosecutors, subject to the sanction of dismissal, from being or having been collaborators, operative workers, under-cover informants of any intelligence service. An individual statement of non-affiliation to such services is required every year from judges and prosecutors. While such obligation already exists in the current legislation, a notable change is that the truthfulness of the nonaffiliation statement will be checked every year, for each statement, by the Supreme National Defence Council (CSAT). The decision taken by the CSAT can be appealed to a court. A first version of this mechanism entrusting specialised parliamentary commissions, together with CSAT, with such verification, was declared unconstitutional.

103. A further novelty is that intelligence service officers are forbidden, under harsh criminal sanctions, to recruit magistrates as operative workers, including under-cover informants or collaborators.

104. Also, as a protection against hidden rules or agreements, new publicity rules are being introduced concerning inter-institutional agreements involving judicial institutions as well as for core documents for the judicial organisation and operation or affecting the conducting of judicial procedures. Under the proposed amendment, these shall represent information of public interest, to which free access is guaranteed (new Article 7 (9) of Law no. 303/2014).

105. While questions may be raised in terms of their actual practicability, given the crucial importance, in the current Romanian context, of the independence of the Romanian judiciary and its image of independence, including for the continuation of the country’s anti-corruption efforts, the proposed system for screening magistrates, if coupled with adequate procedural safeguards and a right of appeal to a judicial body, appears as acceptable in general. However, a wide interpretation of terms such as “informant” or “collaborator” would forbid Romanian magistrates – judges and prosecutors – from ever being or having been in contact with the intelligence services even for legitimate purposes. It would thus be helpful to better specify the terms in new Article 7 (3) of Law no. 303: “operative workers, including under cover, informants or collaborators.” In addition, it is difficult to understand why it is necessary and appropriate to ask judges to make an annual statement that they have not been collaborators of the intelligence services.

106. Also, it is one thing to forbid the intelligence agency from recruiting judges or prosecutors – this is obviously justified. At the same time, for such measures to be efficient, it is essential for them to be combined with a thorough review of the legal rules on the control of the intelligence services with the objective of establishing a satisfactory holistic system of control, capable of upholding respect for the rule law, democratic oversight and providing legitimacy in the eyes of the public. The investigation of corruption, as with other economic offences, should primarily be a matter for the police and the prosecutor. Many other countries have established dedicated police and prosecutor bodies, with specialist competence in the field of corruption. Thus, it would seem appropriate for Romania, in line with the judgment of the Constitutional Court (see above) to strengthen within the police the necessary technical capacity for investigation (surveillance etc.). In making such a change, it is also particularly important to minimize dangers of political interference with anti-corruption investigations by providing appropriate mechanisms to safeguard the integrity of such specialist police and prosecutorial bodies (see above, 2.c).






e.Interactiunea dintre sistemul judiciar și serviciile de informații

90. Preocupările legate de implicarea (ilegală) a agențiilor de informații secrete românești în sistemul judiciar au constituit un subiect important în dezbaterea publică, în ultimii ani, ridicând întrebări și controverse în legătură cu funcționarea independentă a sistemului judiciar român și cu garanțiile necesare pentru a combate astfel de interferențe.

91. Memoria recentă a regimului comunist, marcată de intervenția larg răspândită a fostei poliții politice în majoritatea sectoarelor publice, dar și a vieții private, a contribuit la climatul tensionat în privința acestor probleme sensibile și multilaterale.  

92. Unii reprezentanți ai asociațiilor profesionale ale magistraților, ai autorităților oficiale și ai societății civile au subliniat problema implicării serviciului de informații în procesul judiciar, bazată pe ordine sau decizii secrete și pe protocoale de cooperare, și au subliniat și problema nerezolvată a posibili agenți sub acoperire în rândul magistraților, ca o adevărată amenințare la adresa independenței sistemului judiciar și a drepturilor fundamentale. 

93. Curtea Constituțională, în anul 2016 (Decizia nr.51 din 16 februarie 2016), a declarat ca neconstituționale prevederi ambigue ale Codului de procedură penală care au permis implicarea serviciului de informații în procesul penal. 

 94. În același timp, multe cazuri de corupție la nivel înalt au fost investigate de către DNA cu ajutorul – oficial recunoscut – suport tehnic al Serviciului Român de Informații. Având în vedere pretinsa lipsă de claritate și transparență în ceea ce privește temeiul juridic al unui astfel de sprijin și mecanisme de control suficient de eficiente, persistă incertitudinea publicului în ceea ce privește natura, întinderea și legalitatea implicării serviciului de informații, cu îngrijorătoare consecințe asupra încrederii publice în modul în care se administrează justiția.  

 95. Conform explicațiilor furnizate delegației Comisiei de la Veneția, susținerea de mai sus a fost justificată de imperativele juridice și tehnice legate de aplicarea măsurilor speciale de investigare în cazuri complexe de corupție, serviciul de informații fiind, până la decizia Curții Constituționale din 2016, singura autoritate tehnic echipată pentru astfel de măsuri și autorizată legal să utilizeze mijloacele tehnice în cauză. În același timp, criticarea implicării serviciilor de informații este văzută de unele părți interesate (inclusiv procurorii) ca fiind motivată de succesele României în combaterea corupției și o reflectare a eforturilor depuse pentru combaterea acestei lupte  

  96. Confirmarea, în ultima perioada, a existenței protocoalelor de cooperare semnate în ultimii ani de către Serviciul Roman de Informatii cu diferitele instituții ale sistemului judiciar a contribuit la un sentiment sporit de neliniște în legătură cu aceste aspecte în România. Recent dezvăluit publicului, conținutul protocoalelor semnate cu Biroul  Procurorului General al Parchetului de pe langa Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv Biroul DNA, al Consiliului Superior al Magistraturii, dar și al Înaltei Curți de Casație și Justiție, atrage un mare interes public și preocupare.  

 97. Nu este mandatul Comisiei de la Veneția, în cadrul prezentului aviz, de a lua o poziție cu privire la procesele și preocupările de mai sus și de a evalua implicațiile juridice și practice ale protocoalelor menționate mai sus. Acesta aparține diferitelor părți implicate (comisii parlamentare specializate și alte organisme cu sarcini de supraveghere asupra activităților serviciilor de informații, dar și instituțiilor judiciare, magistraților, consiliilor judiciare, serviciilor de informații) pentru a stabili fapte, roluri și – probabil, responsabilități comune. Este necesară o revizuire aprofundată a normelor juridice privind controlul serviciilor de informații.   

 98. Comisia de la Veneția ar dori să sublinieze că cerințele privind independența și imparțialitatea justiției se află în centrul unei societăți democratice guvernate de statul de drept și că statele trebuie să ofere toate condițiile necesare pentru ca sistemul judiciar, judecătorii și procurorii, să-și îndeplinească îndatoririle cu respectarea deplină a acestor cerințe, fără influențe politice sau de altă natură nejustificate.  

99. În contextul anterior, preocuparea legiuitorului de a îmbunătăți mecanismele juridice de prevenire și combatere a ingerințelor nejustificate pare a fi legitimă (a se vedea în special noile articole 6-7 și articolul 48 alineatul 10 din Legea 303/2014).   

100. Noile articole 6 și 7 ale Legii nr. 303 prevăd interzicerea infiltrării autorităților judiciare de către serviciile de informații, un sistem de „screening” al judecătorilor și procurorilor pentru a fi agenți de informații sub acoperire, precum și sancțiuni pentru astfel de cazuri și noi reguli de transparență.  

101. O dispoziție specifică (noul paragraf 21 al articolului 6) este introdusă ca temei juridic care autorizează „lustrația” în sistemul justiției: „Afilierea ca colaborator al organelor de informații, ca poliție politică, are ca efect eliberarea persoanei în cauză “.  

102. Alte prevederi din noul text al articolului 7 din Legea nr. 303 vizează prevenirea și soluționarea unor astfel de ingerințe prin interdicția impusă judecătorilor și procurorilor, sub sancțiunea concedierii, de a fi colaboratori sau  lucrători operativi, informatori sub acoperire  ai  oricărui serviciu de informații. O declarație individuală privind ne-afilierea la astfel de servicii este solicitată în fiecare an de la judecători și procurori. Deși o astfel de obligație există deja în legislația actuală, o schimbare notabilă este că veridicitatea declarației de neafiliere va fi verificată în fiecare an, pentru fiecare declarație, de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT). Decizia luată de CSAT poate fi atacată în instanță. O primă versiune a acestui mecanism care a conferit comisiilor parlamentare specializate, împreună cu CSAT, o astfel de verificare, a fost declarată neconstituțională.     


  103. O altă noutate este că ofițerilor serviciilor de informații  le este  interzis, ​​în baza unor sancțiuni penale dure,  să recruteze magistrați ca lucrători operativi, inclusiv informatori acoperiți  sau colaboratori. 


104. De asemenea, ca protecție împotriva regulilor sau acordurilor ascunse, se introduc noi reguli de publicitate privind acordurile interinstituționale care implică instituțiile judiciare, precum și documentele de bază pentru organizarea și funcționarea judiciară sau care afectează desfășurarea procedurilor judiciare. Conform modificării propuse, acestea reprezintă informații de interes public, la care este garantat accesul liber (noul articol 7 (9) din Legea nr. 303/2014).  

 105. Deși întrebările pot fi ridicate în termeni de practicabilitate reală, având în vedere importanța crucială, în contextul actual al României, a independenței sistemului judiciar român și a imaginii sale de independență, inclusiv pentru continuarea eforturilor anticorupție ale țării, sistemul de examinare a magistraților, dacă este cuplat cu garanții procedurale adecvate și cu dreptul de a se adresa unui organism judiciar, pare acceptabil în general. Cu toate acestea, o interpretare largă a termenilor cum ar fi „informator” sau „colaborator” ar interzice magistraților români – judecători și procurori – să fi fost vreodată sau să fi avut contact cu serviciile de informații chiar și în scopuri legitime. Astfel, ar fi util să se precizeze mai bine termenii din noul articol 7 (3) din Legea nr. 303. „lucrători operativi, incusiv acoperiți, informatori sau colaboratori”. În plus, este greu de înțeles de ce este necesar și potrivit să se ceară  judecătorilor să facă o declarație anuală că nu au colaborat cu serviciile de informații. 


106. De asemenea, este interzis agenției de informații să recruteze judecători sau procurori – acest lucru este în mod evident justificat. În același timp, pentru ca aceste măsuri să fie eficiente, este esențial ca acestea să fie combinate cu o revizuire amănunțită a regulilor juridice privind controlul serviciilor de informații, în scopul stabilirii unui sistem satisfăcător de control holistic, capabil să susțină respectarea legii statului, supravegherea democratică și asigurarea legitimității în ochii publicului. Investigarea corupției, ca și în cazul altor infracțiuni economice, ar trebui să fie în primul rând o problemă a poliției și a procurorului. Multe alte țări au creat organe de poliție și procuratură dedicate, cu competențe de specialitate în domeniul corupției. Astfel, ar fi potrivit ca România, în conformitate cu hotărârea Curții Constituționale (a se vedea mai sus), să consolideze în cadrul poliției capacitatea tehnică necesară pentru investigare (supraveghere etc.). Pentru a face o astfel de schimbare, este de asemenea deosebit de important să se minimalizeze pericolul intervenției politice în anchetele anticorupție prin asigurarea unor mecanisme adecvate pentru a proteja integritatea unor astfel de organe de poliție și de procuratură specializate (a se vedea mai sus, 2.c). 


Documentul oficil al Comisiei aici

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Trădare sau adulter?

Pentru că este de actualitate, aş vrea să explic pe scurt, în termeni uşor de înţeles şi pentru persoanele care nu au cunoştinţe juridice, ce înseamnă infracţiunea de trădare, subiect care a ajuns în prim-planul societăţii româneşti în aceste zile.

Această infracţiune are ca situaţie premisă obligaţia cetăţenilor  de fidelitate faţă de ţara ai cărei cetăţeni sunt, la fel cum un soţ are obligaţia de fidelitate faţă de  soţie şi invers.

Infracţiunea de trădare presupune ca “fapta cetăţeanului român de a   intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora” să aibă “scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului”.

Dacă am continua comparaţia cu situaţia soţilor, atunci am putea vorbi de “trădare”, numai în situaţia în care infidelitatea s-ar face în scopul de a suprima unitatea familiei, de a subordona familia persoanei străine de familie.

Aşadar, dacă această relaţie extraconjugală nu are un asemenea scop, ci alte scopuri, cum ar fi: fuga de atmosfera tensionată, plină de reproşuri, din familie, satisfacerea unor pulsiuni fiziologice refuzate de soţ sau soţie, curiozitatea de a încerca alte lucruri etc, atunci această faptă, deşi imorală, dezaprobată atât de familie, cât şi de comunitate, nu reprezintă o trădare, ci este doar un banal adulter, care nu se pedepseşte cu închisoare, ba nici măcar cu amendă.

Codul penal pedepseşte această faptă de a intra în legătură cu o putere sau organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, săvârşită în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, doar dacă această intrare în legătură se face prin următoarele modalităţi:

  • provocare de război sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine;
  • subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului;
  • aservire faţă de o putere sau organizaţie străină;
  • ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi ostile împotriva securităţii naţionale.

Revenind la comparaţia cu situaţia soţilor, simpla întâlnire la o cafea, mersul împreună la un film, o plimbare împreună cu bicicletele, călătoria împreună la un seminar de pregătire profesională, schimbul de mesaje private pe telefon sau fb şi alte asemenea nu reprezintă fapte de trădare, dar nici măcar de adulter.

Aşadar, fapta oricărui cetăţean rămân de a intra în legătură cu cetăţeni străini sau organizaţii străine, dacă nu este făcută în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea  şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului şi dacă această intrare în legătură nu se face prin provocare de război sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine, prin subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului, prin aservire faţă de o putere sau organizaţie străină sau prin ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi ostile împotriva securităţii naţionale, nu reprezintă o faptă de trădare.

Nu este faptă de trădare să ai prieteni de cetăţenie străină, să-i primeşti în vizită sau să primeşti vizita acestora, să te înscrii ca membru în organizaţii străine, să participi la seminarii internaţionale, să participi la excursii alături de cetăţeni străini, să-ţi petreci concediile în ţări străine ori să te angajezi la firme din străinătate, dacă toate acestea nu sunt făcute în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului şi dacă prin aceste fapte nu se provoacă un război, nu se înlesneşte ocupaţia militară străină, nu se subminează economia statului român, nu are loc o subminare politică a statului sau a capacităţii sale de apărare, nu se aserveşte statul român unei puteri sau organizaţii străine şi nici nu este ajutată o putere sau organizaţie străină să desfăşoare activităţi ostile împotriva securităţii statului român.



Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Vanitatea de a te crede însuși Adevărul și lichelismul intelectual

Suntem la 28 de ani după căderea regimului dictatorial comunist. Pentru libertate, în sens larg, adică pentru respectarea drepturilor și libertățile fundamentale ale omului, au murit tineri nevinovați în decembrie 1989.

În 1991 a fost adoptată o nouă Constituție care s-a dorit a fi fundamentul noului stat democratic ce urma a fi construit. Constituția României statuează cu caracter de principiu, chiar în primul articol, că „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.”

Principiul separației și echilibrului între puteri și regulile de bază ale funcționării instituțiilor esențiale ale statului sunt prevăzute de asemenea în Constituție.

În România de astăzi, o persoană care a fost numită în funcție fără a parcurge  o procedură de selecție, ci doar pentru că așa a vrut ministrul justiției Raluca Prună și Președintele României Klaus Iohannis, se autoidentifică nu numai cu instituția pe care o conduce, ba chiar cu  Justiția, în sensul de putere judecătorească, deși Constituția spune că Justiția se înfăptuiește de judecători, nu de către procurori, și se declară însuși Adevărul.

Pusă în fața evidențelor: deciziile Curții constituționale, rapoartele Inspecției judiciare întocmite pe baza probelor administrate în procedura de verificare ori cercetare disciplinară și în fața propriilor vorbe și declarații anterioare, susține că doar spusele sale de astăzi reprezintă adevărul. Prin simpla rostire, cuvântul procurorului șef devine Adevăr.

Întruchiparea Adevărului însuși are susținători de elită.

Judecători, foști membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, iau în derâdere dezvăluirile unor abuzuri, nu sunt deloc îngrijorați că pe baza unor probe măsluite ar fi putut sau ar putea să se pronunțe condamnarea unor persoane, nu sunt deloc interesați să afle despre „culoarele justiției”  și cine sunt judecătorii cărora generalul Dumbravă le acorda consultații juridice.

Filozofi și ziariști de notorietate s-au năpustit cu valuri de insulte și calomnii asupra Ministrului Justiției de astăzi, Tudorel Toader, pentru că a îndrăznit să uzeze de prerogativa legală conferită de art. 54 alin 4 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, care  prevede că ministrul justiției, oricare ar fi acela, are dreptul să propună Președintelui României, oricare ar fi acela, revocarea din funcție a procurorului șef  (și altor procurori cu funcții de conducere) în cazul „exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul şi comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale”.

Acestor intelectuali le sunt indiferente prevederile constituționale, nu par deloc îngrijorați că unor cetățeni ai României li s-au încălcat drepturi fundamentale,  incită la ură, dezbinare și violență și se declară susținători ai justiției populare, făcută în piața publică.

O altă parte dintre intelectualii de astăzi tac de teama linșajului mediatic, ce s-ar abate asupra lor dacă ar avea curajul să spună că abuzurile denunțate trebuie cercetate, ori nu se implică în administrație sau politică, chiar dacă sunt oameni valoroși, iar ideile lor ar putea avea o influență benefică în societate, de teamă că vor fi asociați cu necinstea, hoția și li se va pune stigmatul de „ciumat” sau „penal”.

Ce diferență enormă de valoare  între adevărații intelectuali ai nației române, aceia care au luptat pentru idealuri mărețe precum votul universal, unitatea națională, independență, emanciparea femeilor, accesul la educație și alte asemenea, și intelectualii zilelor noastre!

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Răspunderea judecătorilor și procurorilor este prevăzută de Constituția României

Art. 52 din Constituția României, cu titlul marginal Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, prevede în alin. 3 că „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Această formulare a fost introdusă prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003.

În forma inițială a Constituției (din 1991) dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică era prevăzut în art. 48, iar alin. 3 avea următorul cuprins: „Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvirşite în procesele penale”.

Așadar, prin chiar Constituția României, din anul 2003,  a fost prevăzută răspunderea magistraților, care și-au îndeplinit funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, pentru erorile judiciare, indiferent de materie (civilă, penală).

Evident, modalitatea în care se realizează atragerea acestei răspunderi nu putea fi reglementată decât printr-o lege.

Legea 303/2004 privind statutul magistraților (denumire avută la adoptare) a reglementat în art. 94 această răspundere. Astfel, potrivit acestui text:

” (1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

 (2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a magistratului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către magistrat.

 (6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

 (7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin.(6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva magistratului care, cu reacredinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.”

Această reglementare este în vigoare și în prezent, cu observația că este vorba de art. 96 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (denumirea actuală a legii), iar la alin.2 și 7 se vorbește de judecători și procurori, nu de „magistrați”.

Sub rezerva publicării oficiale a formei adoptate de Senatul României, în 19 decembrie 2017, potrivit legii de modificare, art.96 va avea următorul cuprins:

„(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Eroarea judiciară atrage răspunderea judecătorilor și procurorilor doar în ipoteza în care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

(3) Există eroare judiciară atunci când, în înfăptuirea actului de justiție, se determină o desfășurare greșită a unei procedure judiciare și prin aceasta se produce o vătămare a drepturilor ori intereselor legitime ale unei persoane.

(4) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul, în exercitatea funcției, cu știință, prin încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Constituția României, ori normelor de drept material sau procesual, a determinat o eroare judiciară.

(5) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul, în exercitarea funcției, din culpă, nesocotește normele de drept material ori procesual, determinând o eroare judiciară.

(6) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(7)Pentru repararea prejudiciului produs printr-o eroare judiciară, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,în condițiile legii, la Tribunalul în a cărui circumscripție ăși are domiciliul sau sediul, după caz.Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la  data comunicării hotărârii definitive.

(8) După ce prejudiciul cauzat de o eroare judiciară a fost  acoperit de stat, Ministerul Finanțelor Publice se întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva judecătorului sau procurorului care a determinat eroarea judiciară. Competența de judecată în primă instanță aparține curții de Apel București, dispozițiile Codului de procedură civilă fiind pe deplin aplicabile.

(9) Termenul de prescripție al dreptului la acțiune al statului,  prevăzut la alin. 8 este de un an , de la data când a fost achitat integral prejudiciul.

(10) Consiliul Superior al Magistraturii poate stabili condiții, termene și proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor și procurorilor. Asigurarea obligatorie nu poate să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea pentru eroare judiciară determinată de rea-credință sau gravă neglijență.”

În opinia mea, nu există niciun motiv de neconstituționalitate a textului nou, în raport de dispozițiile art. 52 alin. 3 din Constituția României.


Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

În România nu există Putere judiciară, ci Putere judecătorească

1. Constituția României în art. 1 alin. 4 prevede că: “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”, iar art. 126 alin. 1 din Constituția României prevede că: “Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.”
Așadar în mod fals se acreditează ideea că ar exista o putere judiciară, din care ar face parte și procurorii.

2. Textul incriminat, într-un videoclip, ca fiind o dovadă că democrația este pusă în pericol, reprezintă preluarea cuvânt cu cuvânt a textului din art. 132 alin. 1 din Constituția României: “Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.”
Dacă preluarea textului constituțional, într-o lege, reprezintă o dovadă că democrația este în pericol, atunci înseamnă că însăși Constituția României reprezintă un pericol pentru democrație.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Apărăm cu orice preţ o reputaţie îndoielnică?

Cum oare va motiva Consiliul Superior al Magistraturii hotărârea nr. 1138 din 31.10.2017, prin care a apreciat că declaratiile publice ale colonelului Dumitru Dragomir, potrivit cărora ofiţerii SRI întocmeau unele rechizitorii, pe care le prezentau unor procurori spre a fi semnate, „sunt de natură să afecteze independenţa, prestigiul şi credibilitatea sistemului judiciar” (cu o majoritate de 11 voturi Da şi 8 voturi NU), în contextul în care generalul Dumitru Dumbravă a recunoscut, în faţa Comisiei parlamentare de control a SRI, că această instituţie oferea „un punct de vedere juridic” unor procurori şi judecători?

Iar domnul general Dumitru Dumbravă nu este vreun „penal”, cum ar spune domnul Preşedinte Iohannis, care nici el nu se sinchiseşte să ia în serios implicarea SRI în Justiţe, deşi  Constituţia îl obligă să vegheze „la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”.

Este oare de interes public ca instituţia Consiliului Superior al Magistraturii, ce are rolul constituţional de a apăra independenţa Justiţiei, să verifice cu seriozitate, în concret, implicarea SRI în unele dosare ce s-au aflat pe rolul instanţelor sau parchetelor?

Sau este de interes public să apere o reputaţie ce pare că se dovedeşte din ce în ce mai pătată?


Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Modificări absolut necesare (I)

Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor nu interzice judecătorilor și procurorilor să fie delegați la instanțe sau parchete la care nu au dreptul să funcționeze.

În cazul judecătorilor, prin Regulament adoptat de Plenul CSM, s-a prevăzut că delegarea nu poate fi dispusă decât la o instanţă la care judecătorul are dreptul să funcţioneze (art. 10 alin. 2 din Hotărârea Plenului CSM nr. 193/2006).

Pentru procurori o dispoziție similară nu există în legislația secundară, astfel încât un procuror cu grad de parchet de pe lângă judecătorie poate fi delegat, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, direct la Parchetul de pe lângă ÎCCJ, ori un procuror cu vechime în funcție de doar 2 ani poate fi delegat la  Direcția Națională Anticorupție, deși la această direcție pot fi numiți doar procurori cu o vechime în funcție de 6 ani, delegare care poate avea loc nu numai într-o funcție de execuție, dar chiar și într-o funcție de conducere.

Cu alte cuvinte, spre deosebire de judecători, procurorii, fără să dea nici un examen de obținere a unui grad profesional superior, pot funcționa chiar la Parchetul de pe lângă ÎCCJ și obține o indemnizație corespunzătoare, ba chiar pot obține și o funcție  de conducere acolo.

Această situație nu numai că discriminează pozitiv procurorii în raport de judecători, dar nu garantează un rezultat de calitate al activității profesionale, rezultat așteptat de la   procurorii care funcționează  în parchetele ierarhic superioare sau în structurile specializate, după cum nu garantează nici că procurorul delegat se va manifesta independent în raport de persoana care l-a delegat.

Pentru aceste motive, consider că se impune introducerea unui nou alineat la art. 57 din Legea 303/2004, alin.8^2 cu următorul cuprins:

„(8^2) Delegarea judecătorilor  și procurorilor nu poate fi dispusă decât la o instanță sau la un parchet  la care au dreptul să  funcționeze.”

Totodată consider că este binevenită modificarea propusă în proiectul depus în Parlament care atribuie Secției pentru procurori din cadrul CSM dreptul de a dispune delegarea procurorilor, în locul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, similar cu reglementarea în vigoare aplicabilă judecătorilor (modificarea propusă: art. 57 alin. 7 „În interesul serviciului, procurorii pot fi delegaţi, cu acordul scris al acestora, inclusiv în funcţii de conducere, de către Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru procurori, la parchetele din cadrul Ministerului Public pe o perioadă de cel mult 6 luni.”




Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu