Uite Protocolul! Nu e Protocolul!


          Ce au spus, până în prezent,  autorităţile semnatare despre Protocoalele de cooperare dintre SRI şi Parchetul de pe lângă ICCJ:

     A existat un singur protocol, dar s-au semnat 3: unul in 2009 (secret) şi 2 în decembrie 2016 (unul secret si unul nesecret).

        În ianuarie 2017 nu mai exista niciun protocol, dar pare că toate s-au denunţat în februarie 2017 sau martie 2017.

           Protocolulul secret din 2009 şi-a încetat efectele la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016 (14 martie 2016), dar a fost „abrogat” în 8 decembrie 2016.

          Protocolul secret din 2016 nu a produs niciun efect, dar practica lucrului după protocoale s-a oprit în februarie 2017 şi efectele sale au încetat la 13.03.2017.

        Deşi Protocolul secret din 2016 s-a denunţat în 2017, în corespondenţa oficială a Parchetului de pe lângă ICCJ din martie şi aprilie 2018 era consemnat  că  este în vigoare.

  1. Serviciul Român de Informațiicomunicat de presă din 15 septembrie 2017 

„Precizăm încă o dată că a existat un singur Protocol de cooperare cu PICCJ care prevedea, ca domeniu al colaborării, activitatea de valorificare a informaţiilor din domeniul prevenirii şi combaterii infracţiunilor contra securităţii naţionale şi a celor de terorism, precum şi a altor infracţiuni grave, așa cum erau definite în lege.

Obiectivele cooperării erau schimbul de informaţii relevante şi utile, precum şi asigurarea îndeplinirii atribuţiilor ce reveneau PICCJ în vederea punerii în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică”

2. Directorul Serviciului de Informații, Eduard Hellvigdeclarație de presă din 24 august 2018:

„Va reamintesc, că în februarie anul trecut, am denunțat oficial toate acele protocoale controversate, oprind o practică existentă în trecut.

„Imediat, în februarie 2017, am demarat un proces de denunțare a protocoalelor cu parchetele și instituțiile din justiție.

Nu mai există în vigoare nici un protocol care să aibă legătură cu înfăptuirea justiției în România.”

3.   Parchetul de pe lângă ICCJ – Comunicat de presă din 20.01.2017 (referitor doar la Protocolul secret din 2009):

„Protocolul în discuţie şi-a încetat efectele în momentul publicării Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, ce nu mai prevedea posibilitatea ca serviciile de informaţii să pună în executare mandatele de supraveghere tehnică emise în dosare penale, mai puţin în cele privind infracţiuni de terorism şi contra securităţii naţionale.”

 Comunicat de presă din 25 ianuarie 2017 (referitor la un singur Protocol, cel din 2009):

„Având în vedere continuarea dezbaterilor în spațiul public cu privire la prevederile Protocolului dintre Ministerul Public și Serviciul Român de Informații, Biroul de informare și relații publice din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este împuternicit să facă următoarele precizări:”

Protocolul în discuţie şi-a încetat efectele în momentul publicării Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, ce nu mai prevedea posibilitatea ca serviciile de informaţii să pună în executare mandatele de supraveghere tehnică emise în dosare penale, cu excepția celor  privind infracţiuni de terorism şi contra securităţii naţionale, pentru care SRI are competență.”

 – comunicat de presă din 24.08.2018

„La data de 08.12.2016, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație a încheiat 2 protocoale cu Serviciul Român de Informații:

  1. Protocol privind cooperarea pentru stabilirea condițiilor concrete de acces la sisteme tehnice ale Centrului Național de Interceptare a Comunicațiilor (NESECRET),  publicat pe site-ul Ministerului Public.
  2. Protocol privind organizarea cooperării între Serviciul Român de Informații și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin potrivit legii (clasificat secret de stat, nivel SECRET).”

Cu privire la acest protocol arătăm:

  1. Obiectul Protocolului se referă la cooperarea privind infracțiunile contra securității naționale, a infracțiunilor de terorism și a infracțiunilor săvârșite de cadre militare ale Serviciului Român de Informații, sesizarea parchetului cu privire la infracțiunile constatate de S.R.I. și comunicarea de  informații în conformitate cu prevederile Legii nr. 50/1991 privind securitatea națională a României, ale Legii nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea S.R.I. și ale Codului de procedură penală.
  2. Protocolul și-a încetat efectele la 13.03.2017, prin acordul instituțiilor semnatare. La aceeași dată, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat Serviciului Român de Informații să comunice dacă menține caracterul clasificat al documentului.
  3. La 22.03.2018, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție  a inițiat demersurile pentru declasificarea protocolului și a solicitat S.R.I. acordul în acest sens.”

4. Procurorul General al Parchetului de pe lângă ICCJ, Augustin Lazăr – Mesaj de presă din 25 august 2018 (referitor la Protocolul din 2016):

„Acest protocol nu și-a produs efectele fiind denunțat la data de 13.03.2017 în contextul dezbaterilor publice privind protocoalele.

De altfel, așa cum s-a arătat, existența protocolului și inițierea demersurilor privind declasificarea acestuia au fost aduse la cunoștința ministrului justiției și de asemenea a Consiliului Superior al Magistraturii printr-o informare realizată la data de 20.03.2018.”

Reclame
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Cum am ajuns aici?


Un comunicat de presă al Inspecției Judiciare a produs șoc în societatea românească!

De la 1 ianuarie 2014 și până în 30 iulie 2018 Direcția Națională Anticorupție a soluționat un număr de 1965 de cauze, privind 3420 de magistrați (2193 de judecători și 1227 de procurori), și mai are în lucru 415 cauze, privind 474 de judecători și 346 de procurori.

Așadar, în doar 4 ani și jumătate Direcția Națională Anticorupție a cercetat fapte  penale reclamate a fi fost săvârșite de un număr de 2193 judecători și 1227 procurori , aproximativ 50 % din numărul total al judecătorilor și procurorilor (4479  judecători  și 2622 procurori în funcție  la 1 ianuarie 2017, potrivit Raportului CSM privind starea justiției 2017).

Este foarte posibil ca, în foarte multe dosare, judecătorii şi procurorii vizaţi  să nu fi avut nicio calitate, în sensul că nu s-a început urmărirea penală împotriva lor, astfel încât nu au putut lua cunoştinţă de conţinutul plângerii, de vechimea dosarului, de probele administrate dar nici măcar de soluţia dispusă (dacă a fost de clasare), astfel încât din punct de vedere legal nu aveau nici un motiv de abţinere.

Într-un editorial de presă, asupra acestei situaţii se exprimă următoarea opinie, cu care sunt întrutotul de acord:

„Intr-o proportie covarsitoare, judecatorii si procurorii care au avut si au dosare penale in ultimii patru ani sunt victimele unor plangeri. Indreptatite sau neindreptatite. Plangeri facute de cetateni de buna sau de rea credinta. Plangeri penale. Directia Nationala Anticoruptie ar fi avut obligatia sa dovedeasca o celeritate deosebita fata de toate plangerile penale, care ii au drept subiecti pe judecatorii si procurorii aflati in functie. Pentru ca daca acestia se fac vinovati de savarsirea unor infractiuni, data fiind meseria lor si puterea pe care o au asupra destinelor unor oameni, ei trebuie de urgenta trasi la raspundere, scosi din sistem si sanctionati drastic pentru faptele lor. Daca, dimpotriva, acesti judecatori si procurori sunt nevinovati si sunt doar victime ale unor plangeri penale facute cu rea credinta, atunci, din nou, celeritatea anchetatorilor DNA trebuie sa fie maxima, pentru ca asupra acestor oameni, care participa la actul de Justitie, sa nu planeze nicio suspiciune. Concret, este firesc ca cetateni Romaniei sa nu mai aiba incredere in Justitie, de vreme ce mai bine de jumatate dintre persoanele care fac anchete si impart dreptatea poarta, conform presedintelui Klaus Iohannis, stigmatul de „penali”.

Cred că este absolut necesar să se analizeze cu maximă responsabilitate, la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii, care au fost cauzele care au determinat acest fenomen de reclamare în masă a judecătorilor şi procurorilor la Direcţia Naţională Anticorupţie, dar mai ales modul în care a fost gestionat acest fenomen, începând de la durata de soluţionare a unei cauze şi până la măsuri ce ar fi putut fi luate pentru a sancţiona persoanele de rea-credinţă care au formulat denunţuri sau plângeri pentru fapte nereale.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Urmărirea penală nu se face la televizor!


Potrivit art. 285 alin. 2 Cod de procedură penală: „Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică”!

Dacă procedura din cursul urmăririi penale este nepublică, asta înseamnă că este o încălcare a legii informarea publicului, în cadrul unor conferințe de presă ad-hoc, despre probele ce se administrează sau urmează a se administra într-un dosar de urmărire penală.

Nu este legală o asemenea informare publică nici măcar asupra unui dosar aflat în curs de judecată. Procedura de judecată este publică, în sensul că ea se desfășoară într-o sală de judecată, în care accesul publicului este permis, nu în sensul că judecătorul cauzei ar  avea dreptul de a organiza conferințe de presă sau de a  răspunde unor întrebări ale ziariștilor pe treptele  de la intrarea instanței, în care ar explica ce probe s-au administrat sau se vor administra și care sunt tezele probatorii.

Obiectul urmăririi penale îl constituie strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (art. 285 alin. 1 cod de procedură penală).

Până la terminarea urmăririi penale, în sensul de a se fi administrat toate probele pentru aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurărie cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului, procurorul fiind obligat să strângă și să administreze probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului (art. 5 alin. 1-2 Cod de procedură penală), procurorului îi este interzis să se pronunțe asupra aspectelor esențiale ale cauzei sau asupra cauzei în ansamblu, în sensul existenței vinovăției sau unor împrejurări care înlătură caracterul penal al  faptei sau alte asemenea, în această situație existând suspiciuni rezonabile că imparțialitatea procurorului este afectată, fiind dat cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. 1 lit. f) cod de procedură penală.

Totodată dispozițiile art. 99 alin. 1 lit.  b), i) și j) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor interzic procurorului să devoaleze publicului date despre urmărirea penală, care este nepublică, să încalce prevederile legale privitoare la incompatibilități și să nu se abțină în situațiile prevăzute de lege, art. 10 alin. 1 din aceeași lege instituind interdicția ca  judecătorii şi procurorii să nu își exprime public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul ( „Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul”)

 

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Domnule Președinte, procurorii nu sunt în subordinea dvs. și nerespectarea legii nu trebuie încurajată!


Domnul Președinte Iohannis, într-un mesaj adresat națiunii române aseară, a declarat că a „cerut deja Procurorului General anchetarea faptelor antisociale produse în piață, iar ancheta trebuie dusă urgent până la capăt”.

Dacă citim cu maximă atenție Constituția României și Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor găsim o  singură dispoziție, în Constituția României, art. 109 alin. 2, care conferă dreptul Președintelui de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor.

Așadar, nicăieri în Constituția României, dar nici în Legea nr. 303/2004 nu se prevede că Președintele României are dreptul de a da vreo dispoziție procurorilor pentru a ancheta vreo faptă penală, cu excepția arătată mai sus, sau de a interveni în vreun dosar penal aflat în instrumentare la procuror, în sensul de a cere urgentarea soluționării acestuia.

Trebuie remarcat că, deși în  România procurorii sunt sub autoritatea Ministrului Justiției,  Curtea Constituțională, interpretând dispozițiile art. 123 alin. 1 din Constituție, a statuat că „actele procurorului în situații individuale/concrete ale activității sale judiciare nu sunt supuse niciunui control al ministrului justiției, ci procurorului ierarhic superior sau instanței judecătorești competente, după caz, tocmai pentru că autoritatea ministrului justiției nu vizează și se delimitează de această ipoteză” (Decizia Curții Constituționale nr. 358 din 30 mai 2018).

Prin urmare, solicitarea Președintelui României, adresată Procurorului General, de a se ancheta faptele antisociale produse în piață și de a se urgenta soluționarea lor, reprezintă o încălcare a statutului procurorilor, procurorii fiind singurii în măsură să aprecieze, în mod liber, neinfluențați de vreo sugestie sau ordin direct venit de la Președintele României,  Ministrul Justiției sau Procurorul General, de a se sesiza din oficiu despre săvârșirea unor infracțiuni, sau de a stabili ritmul în care se vor desfășura actele de urmărire penală.

Este absolut surprinzător că, până la această oră, nicio organizație profesională a procurorilor, nici un procuror în mod individual și nici Secția pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nu au avut vreo reacție față de această încălcare a statutului procurorilor, încălcare care a produs deja consecințe, din moment ce procurorii fac apeluri publice ca toți cei care se consideră victime să se prezinte pentru a depune plângeri penale.

Din mesajul Președintelui mai aflăm că participarea la mitinguri neautorizate, împreună cu copii minori ținuți în brațe, la care se scandează cuvinte obscente, se aruncă cu borduri și cu alte obiecte contondente înspre jandarmi, unii jandarmii sunt loviți cu bâte, pumni și picioare, iar unii sunt pur și simplu linșați, se incendiază mobilier stradal și flăcări înalte de câțiva metri luminează capitala țării, reprezintă „atitudini civice”, „eminamente pașnice cu excepția unor instigatori”.

Potrivit art. 80 alin. 2 din Constituția României, Președintele României veghează la respectarea Constituției, iar art. 1 alin. 5 din Constituție  prevede că :” În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.

Iată ce spune legea din România:

1) Legea 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice:

art. 1 alin. 2  „Adunările publice – mitinguri, demonstrații, manifestații, competiții sportive, procesiuni și altele asemenea -, ce urmează să se desfășoare în piețe, pe căile publice ori în alte locuri în aer liber, se pot organiza numai după declararea prealabilă prevăzută de prezenta lege.”

art.2 ” Adunările publice trebuie să se desfășoare în mod pașnic și civilizat, cu protecția participanților și a mediului ambiant, fără să stânjenească folosirea normală a drumurilor publice, a transportului în comun, cu excepția celor autorizate, funcționarea instituțiilor publice sau private, a celor de învățământ, cultură și sănătate, a unităților economice ori să degenereze în acțiuni turbulente de natură a pune în primejdie ordinea și liniștea publică, siguranța persoanelor, integritatea corporală, viața sau bunurile acestora ori ale domeniului public, și nu pot fi continuate după ora 23,00, caz în care intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, republicată.”

art. 9 „Sunt interzise adunările publice prin care se urmărește:

a) propagarea ideilor totalitare de natură fascistă, comunistă, rasistă, șovină sau ale oricăror organizații terorist-diversioniste, defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la ură națională sau religioasă, incitarea la discriminare, la violență publică și la manifestări obscene, contrare bunelor moravuri;

b) organizarea unei lovituri de stat sau altei acțiuni contrare siguranței naționale;

c) încălcarea ordinii, siguranței sau moralității publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor ori punerea în pericol a sănătății acestora.”

„Art. 17. –

În cazul în care adunările publice își pierd caracterul pașnic și civilizat, poliția și trupele de jandarmi vor interveni pentru împiedicarea sau neutralizarea manifestărilor ce tulbură grav ordinea și liniștea publică, pun în pericol viața, integritatea corporală a cetățenilor, a trupelor de ordine sau amenință cu devastări ori distrugeri de clădiri și alte bunuri de interes public sau privat.

Art. 18. –

În cazurile prevăzute de art. 17, organele de ordine vor interveni folosind, în condițiile legii și în raport cu situațiile create, mijloacele tehnice din dotare.

Art. 19. –

(1) Intervenția în forță va fi aprobată de prefect sau de înlocuitorul acestuia la solicitarea comandantului forțelor de jandarmi care asigură măsurile de ordine publică la locul adunării publice.

(2) Aprobarea intervenției în forță nu este necesară în cazul în care asupra forțelor de ordine se exercită violențe care pun în pericol iminent viața, integritatea corporală sau sănătatea acestora ori a altor persoane sau când există indicii temeinice că participanții pregătesc sau au comis o faptă ilegală.

Art. 20. –

(1) Folosirea forței se va face numai după avertizarea și somarea participanților de a se dispersa de către ofițerul de jandarmi desemnat ca șef al dispozitivului de ordine. Pentru executarea dispersării se lasă la dispoziție participanților un timp corespunzător, determinat în raport cu numărul acestora și cu căile de afluire.

(2) Avertizarea și somarea nu sunt necesare în cazul în care asupra organelor de ordine se exercită violențe ori acestea se află într-un pericol iminent.

Art. 21. –

Avertizarea constă în folosirea de semnale sonore sau luminoase și atragerea atenției participanților, prin mijloace de amplificare sonoră, asupra necesității dispersării lor și respectării legii.

Art. 22. –

(1) Dacă, după avertizare, participanții nu s-au împrăștiat, se spun prin mijloacele de amplificare sonoră cuvintele: „Prima somație: Atențiune, vă rugăm să părăsiți . . ., vom folosi forța”, urmate de semnale sonore și luminoase.

(2) Dacă, după trecerea perioadei de timp necesare pentru împrăștiere, se constată că prima somație a rămas fără rezultat, se trece la folosirea ultimei somații, prin rostirea cuvintelor: „Ultima somație: Părăsiți . . ., se va folosi forța”, urmate de semnale sonore și luminoase.

(3) Pentru perceperea somațiilor de către toți participanții, înainte de folosirea mijloacelor de împiedicare sau constrângere, se emite un semnal luminos prin rachetă de culoare roșie.

Art. 23. –

În caz de absolută necesitate, când se impune folosirea armelor de foc de către organele de ordine, în condițiile legii, se repetă, în prealabil, ultima somație și semnalul luminos prin rachetă de culoare roșie.

Art. 24. –

Folosirea mijloacelor de împiedicare sau constrângere va înceta de îndată ce s-a realizat degajarea spațiilor, împrăștierea participanților și s-a restabilit ordinea publică.

Art. 26. –

(1) Constituie contravenții următoarele fapte, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să întrunească elementele constitutive ale unor infracțiuni:

a) organizarea și desfășurarea de adunări publice nedeclarate, neînregistrate sau interzise;

b) nerespectarea orelor de desfășurare, traseelor de deplasare sau locului și perimetrului destinat adunării publice;

c) neluarea de către organizatori a măsurilor de întrerupere a adunării publice, când constată că au intervenit fapte de natura celor prevăzute în art. 2;

d) participarea la adunări publice nedeclarate sau interzise și urmate de refuzul părăsirii locurilor de desfășurare a acestora, la avertizările și somațiile organelor de ordine făcute potrivit legii;

e) instigarea prin orice mijloace, inițierea sau recurgerea la acțiuni violente sau alte manifestări, cu intenția de zădărnicire ori tulburare, în orice mod, a adunărilor publice;

f) refuzul de a părăsi imediat adunarea, dacă măsura a fost dispusă de conducătorii acțiunilor;

g) organizarea sau participarea la contramanifestații desfășurate în același timp și în același loc cu adunările publice declarate, indiferent de modul lor de exprimare;

h) introducerea sau desfacerea băuturilor alcoolice în locurile destinate desfășurării adunărilor publice, pe toată durata acestora;

i) refuzul de a părăsi imediat adunarea la solicitarea organelor de ordine, potrivit legii.

(2) Contravențiile prevăzute la alin. (1) lit. a)-c) se sancționează cu amendă de la 1.000 lei la 10.000 lei, iar cele prevăzute la lit. d), e), f), g), h) și i), cu amendă de la 500 lei la 5.000 lei.”

2) Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului:

art. 22 alin. 4 „Copiii nu pot fi folosiți sau expuși de către părinți, reprezentanți legali sau alte persoane responsabile de creșterea și îngrijirea lor, în scopul de a obține avantaje personale sau de a influența deciziile autorităților publice.”

art. 135 alin. 1 lit.i) (1) Constituie contravenții următoarele fapte:

i) nerespectarea prevederilor art. 22 alin. (2)-(4) și ale art. 83;

alin. 2 lit.d) (2) Contravențiile prevăzute la alin. (1) se sancționează astfel: d) cu amendă de la 5.000.000 lei la 15.000.000 lei, cele prevăzute la lit. e) și i).

3) Codul penal: 

„Art. 257 – Ultrajul
(1) Ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.

(2) Săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele comise în condiţiile alin. (2), dacă privesc un membru de familie al funcţionarului public.
(4) Faptele prevăzute în alin. (1) – (3), comise asupra unui poliţist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate.”

„Art. 253 – Distrugerea
(1) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum şi înlăturare măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(4) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun, săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri,se pedepseşte cu închisoarea de la 2  la 7 ani.
(5) Dispoziţiile prevăzute în alin. (3) şi alin. (4) se aplică chiar dacă bunul aparţine făptuitorului.
(7) Tentativa faptelor prevăzute în alin. (3) şi alin. (4) se pedepseşte.”

„Art. 368 – Instigarea publică
(1) Fapta de a îndemna publicul, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace, să săvârşească infracţiuni se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este comisă de un funcţionar public, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentruinfracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat.
(3) Dacă instigarea publică a avut ca urmare comiterea infracţiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracţiune.”
„Art. 369 – Incitarea la ură sau discriminare
Incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.”

„Art. 371 Tulburarea ordinii şi liniştii publice
Fapta persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor, tulbură ordinea şi liniştea publică se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”

Așadar, sunt încălcări ale legii toate „atitudinile civice” prin care: se participă la mitinguri neautorizate, se scandează pe străzi și în piețe publice lozinci obscene, prin care se instigă la ură și se proferează amenințări cu acte de violență, copii minori sunt folosiți de părinți pentru a obține demisia unei persoane publice, se lovesc și se amenință jandarmi aflați în exercițiul funcției, se distruge mobilierul stradal și se incendiază în piețe publice, se blochează circulația pe drumurile publice, se produc zgomote puternice, în timpul nopții, după ora 23.

În concluzie, în România respectarea legii nu trebuie să devină un moft,  fiind absolut contrar atribuțiilor constituționale ale Președintelui României să fie încurajată nerespectarea legii.

 

P.S. După publicarea articolului, astăzi 14 august 2018, la ora 15:58, Consiliul superior al Magistraturii a dat publicității un comunicat prin care se face  „un apel public către toate instituțiile și autoritățile publice de a se manifesta echidistant până la finalizarea procedurilor judiciare, pentru ca astfel de atitudini să nu poată constitui elemente de presiune externă ori internă în activitatea judiciară”.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Interactiunea dintre sistemului judiciar din Romania si serviciile de informatii, potrivit Opiniei preliminare a Comisiei de la Venetia din 13 iulie 2018 (tabel comparativ engleză-română)


e. Interaction between the judiciary and the intelligence services

90. Concerns over the (unlawful) involvement of the Romanian secret intelligence agencies, in the judiciary, have been a prominent subject in the public debate, in recent years, raising questions and controversy around the independent functioning of the Romanian judiciary and the necessary guarantees to combat such interference.

91.The recent memory of the communist regime, marked by widespread interference of the former political police in most sectors of public, but also private life, has contributed to the tense climate surrounding these sensitive, multifaceted, matters.

92. Some representatives of professional associations of magistrates, of official authorities and civil society have highlighted the issue of involvement of the intelligence service in the judicial process, based on secret orders or decisions and co-operation protocols, and have also pointed to the unsolved question of possible undercover agents among the magistrates, as a real threat to the independence of the judiciary and to fundamental rights.

93. The Constitutional Court, in 2016 (Decision No.51 of 16 February 2016), declared as unconstitutional ambiguous provisions of the Criminal Procedural Code having allowed involvement of the intelligence service in the criminal investigation.

94.   At the same time, many high-level corruption cases have been investigated by the DNA with the – officially acknowledged – technical support of the Romanian Intelligence Service. In view of alleged lack of clarity and transparency concerning the legal basis for such support, and of sufficiently effective mechanisms of control, uncertainty persists among the public as to the nature, the extent and the legality of the involvement of the intelligence service, with worrying consequences on the public trust in the way in which justice is administered.

95. According to explanations provided to the Venice Commission delegation, the above support was justified by legal and technical imperatives linked to the enforcement of special investigation measures in complex corruption cases, the intelligence service having been, until the decision of the Constitutional Court in 2016, the only authority technically equipped for such measures and legally authorised to use the concerned technical means. At the same time, criticising the involvement of the intelligence services is seen by some stakeholders (including prosecutors) as being motivated by Romania’s successes in fighting corruption, and a reflection of the efforts made to counter this fight.

96.  The confirmation, lately, of the existence of co-operation protocols signed, in the past years, by the Romanian Intelligent Service with the different institutions of the judiciary, has contributed to an increased sense of unease around these matters in Romania. Recently unveiled to the public, the contents of protocols signed with the Office of the Prosecutor General to the High Court of Cassation and Justice, including DNA’s Office, with the Superior Council of Magistracy, but also with the High Court of Cassation and Justice, have drawn great public interest and concern.

97. It is not the mandate of the Venice Commission within the framework of this opinion to take a view on the above processes and concerns, nor to assess the legal and practical implications of the above-mentioned protocols. It belongs to the different parties involved (specialised parliamentary committees and other bodies with supervising tasks over the activities of intelligence services, but also to judicial institutions, magistrates, judicial council, intelligence services) to establish facts, roles and – probably shared – responsibilities. A thorough review of the legal rules on the control of the intelligence services seems necessary.

98. The Venice Commission would like to underline that the requirements of independence and impartiality of justice are at the core of a democratic society governed by the rule of law, and that states must provide all the conditions necessary for the judiciary, and its members, judges and prosecutors, to perform their duties in full observance of those requirements, free from undue political or other influence.

99. Against the above background, the concern of the legislator for improved legal mechanisms to prevent and combat undue interference appears as legitimate (see in particular new Articles 6-7 and Article 48 (10) of Law no. 303/2014).

 

100. New Articles 6 and 7 of Law no. 303 provide for a ban on infiltration of the judicial authorities by intelligence services, a system of “screening” of judges and prosecutors for being undercover intelligence operatives, as well as sanctions for such cases, and new transparency rules.

101. A specific provision (new paragraph 21 of Article 6) is introduced as the legal basis authorising “lustration” in the justice system: “Affiliation as a collaborator of the intelligence bodies, as political police, has the effect of releasing the person concerned from office”.

102. Further provisions in the new text of Article 7 of Law no. 303 are aimed at preventing and addressing such interference, by way of a prohibition imposed on judges and prosecutors, subject to the sanction of dismissal, from being or having been collaborators, operative workers, under-cover informants of any intelligence service. An individual statement of non-affiliation to such services is required every year from judges and prosecutors. While such obligation already exists in the current legislation, a notable change is that the truthfulness of the nonaffiliation statement will be checked every year, for each statement, by the Supreme National Defence Council (CSAT). The decision taken by the CSAT can be appealed to a court. A first version of this mechanism entrusting specialised parliamentary commissions, together with CSAT, with such verification, was declared unconstitutional.

103. A further novelty is that intelligence service officers are forbidden, under harsh criminal sanctions, to recruit magistrates as operative workers, including under-cover informants or collaborators.

104. Also, as a protection against hidden rules or agreements, new publicity rules are being introduced concerning inter-institutional agreements involving judicial institutions as well as for core documents for the judicial organisation and operation or affecting the conducting of judicial procedures. Under the proposed amendment, these shall represent information of public interest, to which free access is guaranteed (new Article 7 (9) of Law no. 303/2014).

105. While questions may be raised in terms of their actual practicability, given the crucial importance, in the current Romanian context, of the independence of the Romanian judiciary and its image of independence, including for the continuation of the country’s anti-corruption efforts, the proposed system for screening magistrates, if coupled with adequate procedural safeguards and a right of appeal to a judicial body, appears as acceptable in general. However, a wide interpretation of terms such as “informant” or “collaborator” would forbid Romanian magistrates – judges and prosecutors – from ever being or having been in contact with the intelligence services even for legitimate purposes. It would thus be helpful to better specify the terms in new Article 7 (3) of Law no. 303: “operative workers, including under cover, informants or collaborators.” In addition, it is difficult to understand why it is necessary and appropriate to ask judges to make an annual statement that they have not been collaborators of the intelligence services.

106. Also, it is one thing to forbid the intelligence agency from recruiting judges or prosecutors – this is obviously justified. At the same time, for such measures to be efficient, it is essential for them to be combined with a thorough review of the legal rules on the control of the intelligence services with the objective of establishing a satisfactory holistic system of control, capable of upholding respect for the rule law, democratic oversight and providing legitimacy in the eyes of the public. The investigation of corruption, as with other economic offences, should primarily be a matter for the police and the prosecutor. Many other countries have established dedicated police and prosecutor bodies, with specialist competence in the field of corruption. Thus, it would seem appropriate for Romania, in line with the judgment of the Constitutional Court (see above) to strengthen within the police the necessary technical capacity for investigation (surveillance etc.). In making such a change, it is also particularly important to minimize dangers of political interference with anti-corruption investigations by providing appropriate mechanisms to safeguard the integrity of such specialist police and prosecutorial bodies (see above, 2.c).

 

 

 

 

 

e.Interactiunea dintre sistemul judiciar și serviciile de informații

90. Preocupările legate de implicarea (ilegală) a agențiilor de informații secrete românești în sistemul judiciar au constituit un subiect important în dezbaterea publică, în ultimii ani, ridicând întrebări și controverse în legătură cu funcționarea independentă a sistemului judiciar român și cu garanțiile necesare pentru a combate astfel de interferențe.

91. Memoria recentă a regimului comunist, marcată de intervenția larg răspândită a fostei poliții politice în majoritatea sectoarelor publice, dar și a vieții private, a contribuit la climatul tensionat în privința acestor probleme sensibile și multilaterale.  

92. Unii reprezentanți ai asociațiilor profesionale ale magistraților, ai autorităților oficiale și ai societății civile au subliniat problema implicării serviciului de informații în procesul judiciar, bazată pe ordine sau decizii secrete și pe protocoale de cooperare, și au subliniat și problema nerezolvată a posibili agenți sub acoperire în rândul magistraților, ca o adevărată amenințare la adresa independenței sistemului judiciar și a drepturilor fundamentale. 

93. Curtea Constituțională, în anul 2016 (Decizia nr.51 din 16 februarie 2016), a declarat ca neconstituționale prevederi ambigue ale Codului de procedură penală care au permis implicarea serviciului de informații în procesul penal. 

 94. În același timp, multe cazuri de corupție la nivel înalt au fost investigate de către DNA cu ajutorul – oficial recunoscut – suport tehnic al Serviciului Român de Informații. Având în vedere pretinsa lipsă de claritate și transparență în ceea ce privește temeiul juridic al unui astfel de sprijin și mecanisme de control suficient de eficiente, persistă incertitudinea publicului în ceea ce privește natura, întinderea și legalitatea implicării serviciului de informații, cu îngrijorătoare consecințe asupra încrederii publice în modul în care se administrează justiția.  

 95. Conform explicațiilor furnizate delegației Comisiei de la Veneția, susținerea de mai sus a fost justificată de imperativele juridice și tehnice legate de aplicarea măsurilor speciale de investigare în cazuri complexe de corupție, serviciul de informații fiind, până la decizia Curții Constituționale din 2016, singura autoritate tehnic echipată pentru astfel de măsuri și autorizată legal să utilizeze mijloacele tehnice în cauză. În același timp, criticarea implicării serviciilor de informații este văzută de unele părți interesate (inclusiv procurorii) ca fiind motivată de succesele României în combaterea corupției și o reflectare a eforturilor depuse pentru combaterea acestei lupte  

  96. Confirmarea, în ultima perioada, a existenței protocoalelor de cooperare semnate în ultimii ani de către Serviciul Roman de Informatii cu diferitele instituții ale sistemului judiciar a contribuit la un sentiment sporit de neliniște în legătură cu aceste aspecte în România. Recent dezvăluit publicului, conținutul protocoalelor semnate cu Biroul  Procurorului General al Parchetului de pe langa Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv Biroul DNA, al Consiliului Superior al Magistraturii, dar și al Înaltei Curți de Casație și Justiție, atrage un mare interes public și preocupare.  

 97. Nu este mandatul Comisiei de la Veneția, în cadrul prezentului aviz, de a lua o poziție cu privire la procesele și preocupările de mai sus și de a evalua implicațiile juridice și practice ale protocoalelor menționate mai sus. Acesta aparține diferitelor părți implicate (comisii parlamentare specializate și alte organisme cu sarcini de supraveghere asupra activităților serviciilor de informații, dar și instituțiilor judiciare, magistraților, consiliilor judiciare, serviciilor de informații) pentru a stabili fapte, roluri și – probabil, responsabilități comune. Este necesară o revizuire aprofundată a normelor juridice privind controlul serviciilor de informații.   

 98. Comisia de la Veneția ar dori să sublinieze că cerințele privind independența și imparțialitatea justiției se află în centrul unei societăți democratice guvernate de statul de drept și că statele trebuie să ofere toate condițiile necesare pentru ca sistemul judiciar, judecătorii și procurorii, să-și îndeplinească îndatoririle cu respectarea deplină a acestor cerințe, fără influențe politice sau de altă natură nejustificate.  

99. În contextul anterior, preocuparea legiuitorului de a îmbunătăți mecanismele juridice de prevenire și combatere a ingerințelor nejustificate pare a fi legitimă (a se vedea în special noile articole 6-7 și articolul 48 alineatul 10 din Legea 303/2014).   

100. Noile articole 6 și 7 ale Legii nr. 303 prevăd interzicerea infiltrării autorităților judiciare de către serviciile de informații, un sistem de „screening” al judecătorilor și procurorilor pentru a fi agenți de informații sub acoperire, precum și sancțiuni pentru astfel de cazuri și noi reguli de transparență.  

101. O dispoziție specifică (noul paragraf 21 al articolului 6) este introdusă ca temei juridic care autorizează „lustrația” în sistemul justiției: „Afilierea ca colaborator al organelor de informații, ca poliție politică, are ca efect eliberarea persoanei în cauză “.  

102. Alte prevederi din noul text al articolului 7 din Legea nr. 303 vizează prevenirea și soluționarea unor astfel de ingerințe prin interdicția impusă judecătorilor și procurorilor, sub sancțiunea concedierii, de a fi colaboratori sau  lucrători operativi, informatori sub acoperire  ai  oricărui serviciu de informații. O declarație individuală privind ne-afilierea la astfel de servicii este solicitată în fiecare an de la judecători și procurori. Deși o astfel de obligație există deja în legislația actuală, o schimbare notabilă este că veridicitatea declarației de neafiliere va fi verificată în fiecare an, pentru fiecare declarație, de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT). Decizia luată de CSAT poate fi atacată în instanță. O primă versiune a acestui mecanism care a conferit comisiilor parlamentare specializate, împreună cu CSAT, o astfel de verificare, a fost declarată neconstituțională.     

 

  103. O altă noutate este că ofițerilor serviciilor de informații  le este  interzis, ​​în baza unor sancțiuni penale dure,  să recruteze magistrați ca lucrători operativi, inclusiv informatori acoperiți  sau colaboratori. 

 

104. De asemenea, ca protecție împotriva regulilor sau acordurilor ascunse, se introduc noi reguli de publicitate privind acordurile interinstituționale care implică instituțiile judiciare, precum și documentele de bază pentru organizarea și funcționarea judiciară sau care afectează desfășurarea procedurilor judiciare. Conform modificării propuse, acestea reprezintă informații de interes public, la care este garantat accesul liber (noul articol 7 (9) din Legea nr. 303/2014).  

 105. Deși întrebările pot fi ridicate în termeni de practicabilitate reală, având în vedere importanța crucială, în contextul actual al României, a independenței sistemului judiciar român și a imaginii sale de independență, inclusiv pentru continuarea eforturilor anticorupție ale țării, sistemul de examinare a magistraților, dacă este cuplat cu garanții procedurale adecvate și cu dreptul de a se adresa unui organism judiciar, pare acceptabil în general. Cu toate acestea, o interpretare largă a termenilor cum ar fi „informator” sau „colaborator” ar interzice magistraților români – judecători și procurori – să fi fost vreodată sau să fi avut contact cu serviciile de informații chiar și în scopuri legitime. Astfel, ar fi util să se precizeze mai bine termenii din noul articol 7 (3) din Legea nr. 303. „lucrători operativi, incusiv acoperiți, informatori sau colaboratori”. În plus, este greu de înțeles de ce este necesar și potrivit să se ceară  judecătorilor să facă o declarație anuală că nu au colaborat cu serviciile de informații. 

 

106. De asemenea, este interzis agenției de informații să recruteze judecători sau procurori – acest lucru este în mod evident justificat. În același timp, pentru ca aceste măsuri să fie eficiente, este esențial ca acestea să fie combinate cu o revizuire amănunțită a regulilor juridice privind controlul serviciilor de informații, în scopul stabilirii unui sistem satisfăcător de control holistic, capabil să susțină respectarea legii statului, supravegherea democratică și asigurarea legitimității în ochii publicului. Investigarea corupției, ca și în cazul altor infracțiuni economice, ar trebui să fie în primul rând o problemă a poliției și a procurorului. Multe alte țări au creat organe de poliție și procuratură dedicate, cu competențe de specialitate în domeniul corupției. Astfel, ar fi potrivit ca România, în conformitate cu hotărârea Curții Constituționale (a se vedea mai sus), să consolideze în cadrul poliției capacitatea tehnică necesară pentru investigare (supraveghere etc.). Pentru a face o astfel de schimbare, este de asemenea deosebit de important să se minimalizeze pericolul intervenției politice în anchetele anticorupție prin asigurarea unor mecanisme adecvate pentru a proteja integritatea unor astfel de organe de poliție și de procuratură specializate (a se vedea mai sus, 2.c). 

 

Documentul oficil al Comisiei aici

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Trădare sau adulter?


Pentru că este de actualitate, aş vrea să explic pe scurt, în termeni uşor de înţeles şi pentru persoanele care nu au cunoştinţe juridice, ce înseamnă infracţiunea de trădare, subiect care a ajuns în prim-planul societăţii româneşti în aceste zile.

Această infracţiune are ca situaţie premisă obligaţia cetăţenilor  de fidelitate faţă de ţara ai cărei cetăţeni sunt, la fel cum un soţ are obligaţia de fidelitate faţă de  soţie şi invers.

Infracţiunea de trădare presupune ca “fapta cetăţeanului român de a   intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora” să aibă “scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului”.

Dacă am continua comparaţia cu situaţia soţilor, atunci am putea vorbi de “trădare”, numai în situaţia în care infidelitatea s-ar face în scopul de a suprima unitatea familiei, de a subordona familia persoanei străine de familie.

Aşadar, dacă această relaţie extraconjugală nu are un asemenea scop, ci alte scopuri, cum ar fi: fuga de atmosfera tensionată, plină de reproşuri, din familie, satisfacerea unor pulsiuni fiziologice refuzate de soţ sau soţie, curiozitatea de a încerca alte lucruri etc, atunci această faptă, deşi imorală, dezaprobată atât de familie, cât şi de comunitate, nu reprezintă o trădare, ci este doar un banal adulter, care nu se pedepseşte cu închisoare, ba nici măcar cu amendă.

Codul penal pedepseşte această faptă de a intra în legătură cu o putere sau organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, săvârşită în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, doar dacă această intrare în legătură se face prin următoarele modalităţi:

  • provocare de război sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine;
  • subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului;
  • aservire faţă de o putere sau organizaţie străină;
  • ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi ostile împotriva securităţii naţionale.

Revenind la comparaţia cu situaţia soţilor, simpla întâlnire la o cafea, mersul împreună la un film, o plimbare împreună cu bicicletele, călătoria împreună la un seminar de pregătire profesională, schimbul de mesaje private pe telefon sau fb şi alte asemenea nu reprezintă fapte de trădare, dar nici măcar de adulter.

Aşadar, fapta oricărui cetăţean rămân de a intra în legătură cu cetăţeni străini sau organizaţii străine, dacă nu este făcută în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea  şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului şi dacă această intrare în legătură nu se face prin provocare de război sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine, prin subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului, prin aservire faţă de o putere sau organizaţie străină sau prin ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi ostile împotriva securităţii naţionale, nu reprezintă o faptă de trădare.

Nu este faptă de trădare să ai prieteni de cetăţenie străină, să-i primeşti în vizită sau să primeşti vizita acestora, să te înscrii ca membru în organizaţii străine, să participi la seminarii internaţionale, să participi la excursii alături de cetăţeni străini, să-ţi petreci concediile în ţări străine ori să te angajezi la firme din străinătate, dacă toate acestea nu sunt făcute în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului şi dacă prin aceste fapte nu se provoacă un război, nu se înlesneşte ocupaţia militară străină, nu se subminează economia statului român, nu are loc o subminare politică a statului sau a capacităţii sale de apărare, nu se aserveşte statul român unei puteri sau organizaţii străine şi nici nu este ajutată o putere sau organizaţie străină să desfăşoare activităţi ostile împotriva securităţii statului român.

 

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Vanitatea de a te crede însuși Adevărul și lichelismul intelectual


Suntem la 28 de ani după căderea regimului dictatorial comunist. Pentru libertate, în sens larg, adică pentru respectarea drepturilor și libertățile fundamentale ale omului, au murit tineri nevinovați în decembrie 1989.

În 1991 a fost adoptată o nouă Constituție care s-a dorit a fi fundamentul noului stat democratic ce urma a fi construit. Constituția României statuează cu caracter de principiu, chiar în primul articol, că „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.”

Principiul separației și echilibrului între puteri și regulile de bază ale funcționării instituțiilor esențiale ale statului sunt prevăzute de asemenea în Constituție.

În România de astăzi, o persoană care a fost numită în funcție fără a parcurge  o procedură de selecție, ci doar pentru că așa a vrut ministrul justiției Raluca Prună și Președintele României Klaus Iohannis, se autoidentifică nu numai cu instituția pe care o conduce, ba chiar cu  Justiția, în sensul de putere judecătorească, deși Constituția spune că Justiția se înfăptuiește de judecători, nu de către procurori, și se declară însuși Adevărul.

Pusă în fața evidențelor: deciziile Curții constituționale, rapoartele Inspecției judiciare întocmite pe baza probelor administrate în procedura de verificare ori cercetare disciplinară și în fața propriilor vorbe și declarații anterioare, susține că doar spusele sale de astăzi reprezintă adevărul. Prin simpla rostire, cuvântul procurorului șef devine Adevăr.

Întruchiparea Adevărului însuși are susținători de elită.

Judecători, foști membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, iau în derâdere dezvăluirile unor abuzuri, nu sunt deloc îngrijorați că pe baza unor probe măsluite ar fi putut sau ar putea să se pronunțe condamnarea unor persoane, nu sunt deloc interesați să afle despre „culoarele justiției”  și cine sunt judecătorii cărora generalul Dumbravă le acorda consultații juridice.

Filozofi și ziariști de notorietate s-au năpustit cu valuri de insulte și calomnii asupra Ministrului Justiției de astăzi, Tudorel Toader, pentru că a îndrăznit să uzeze de prerogativa legală conferită de art. 54 alin 4 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, care  prevede că ministrul justiției, oricare ar fi acela, are dreptul să propună Președintelui României, oricare ar fi acela, revocarea din funcție a procurorului șef  (și altor procurori cu funcții de conducere) în cazul „exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul şi comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale”.

Acestor intelectuali le sunt indiferente prevederile constituționale, nu par deloc îngrijorați că unor cetățeni ai României li s-au încălcat drepturi fundamentale,  incită la ură, dezbinare și violență și se declară susținători ai justiției populare, făcută în piața publică.

O altă parte dintre intelectualii de astăzi tac de teama linșajului mediatic, ce s-ar abate asupra lor dacă ar avea curajul să spună că abuzurile denunțate trebuie cercetate, ori nu se implică în administrație sau politică, chiar dacă sunt oameni valoroși, iar ideile lor ar putea avea o influență benefică în societate, de teamă că vor fi asociați cu necinstea, hoția și li se va pune stigmatul de „ciumat” sau „penal”.

Ce diferență enormă de valoare  între adevărații intelectuali ai nației române, aceia care au luptat pentru idealuri mărețe precum votul universal, unitatea națională, independență, emanciparea femeilor, accesul la educație și alte asemenea, și intelectualii zilelor noastre!

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu