Ce fel de om este judecătorul Lăcrămioara Axinte (II)?


Am să continui cu penalul pentru că a fost prima mea dragoste, dar și pentru că un cititor al articolului s-a întrebat ce părere au candidații despre unele citate celebre referitoare la justiție.

Omul Lăcrămioara Axinte este omul care, fiindu-i repartizat un dosar în care  inculpatul, fără antecedente penale, persoană fără adăpost, ce își ducea zilele cerșind într-un tren personal sau în satele din apropierea haltelor CFR,  cu mai multe internări într-un spital de boli cronice pentru un retard cognitiv mediu, inculpat care nu a fost de găsit în timpul judecății, deși s-a emis mandat de aducere, a avut îndoieli cu privire la vinovăția inculpatului, trimis în judecată pentru două infracțiuni de furt calificat, comise într-un sat în care fusese văzut cerșind, deși la urmărirea penală exista o declarație de recunoaștere, însă prea elaborată pentru o persoană cu retard psihic, precum și un proces-verbal de reconstituire, dar nu au fost găsite amprente la locul faptelor.

 Pentru a-și spulbera îndoielile, judecătorul a solicitat mai multe relații de la Spitalele de boli cronice din zonă, ba chiar și copii după caietul de însemnări ale asistenților medicali la predarea turelor, îndoială care nu a fost înlăturată pentru că, în ce privește una dintre fapte, inculpatul figura la data săvârșirii faptei internat în spital (e drept că ar fi putut părăsi spitalul fără acord medical, cum se întâmplase și altă dată),  iar în caietul asistenților medicali nu se menționase lipsa inculpatului, astfel încât, făcând aplicarea principiului in dubio pro reo, judecătorul a dispus achitarea, pe temeiul că faptele nu au fost săvârșite de inculpat (art. 10 lit.c din  CPP).

În mâinile judecătorului ar fi putut sta și o hotărâre de condamnare cu suspendare, soluție absolut confortabilă în condițiile în care procurorul ar fi fost multumit că s-a obținut o condamnare, iar inculpatul n-ar fi făcut apel, pentru că, nefiind de găsit, comunicarea hotărârii s-ar fi făcut la sediul Consiliului local de la locul săvârșirii faptei.

Judecătorul însă nu are un drept discreționar asupra inculpatului sau altor părți din dosar, el este obligat să respecte legea, iar principiul potrivit căruia orice persoană este considerată nevinovată, până până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, este, în opinia mea, alături de cele ale supremației legii,  separației puterilor în stat și de libertatea de exprimare, unul dintre cei mai importanți piloni ai unui stat democratic.

O hotărâre  de condamnare, în condițiile în care judecătorul avea dubii serioase asupra vinovăției incupatului, dincolo de nelegalitatea vădită, ar fi putut însemna și bulgărele de zăpadă care să antreneze condamnări ulterioare mult mai probabile, pentru că situația inculpatului ar fi devenit cu totul alta, din persoană fără antecedente penale s-ar fi transformat într-o persoană cu antecedente penale.

Cred cu tărie în principiile statului de drept, cred în libertatea de exprimare pe care ne-am câștigat-o cu prețul atâtor vieți în Revoluția din 1989, cred că prezumția de nevinovăție trebuie respectată în primul rând de  procuror și de judecător, dar și de membrii celorlalte puteri în stat, de politicieni în general, de presă dar și de publicul larg.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s